sâmbătă, 9 mai 2009
De sus, dintr-un apartament, mult timp s-au auzit zgomote gemene, cu ritm. Parca era un paso doble continuu. M-am obisnuit repede cu ele. Apoi au incetat si m-am dezobisnuit. Nimanui nu-i plac zgomotele din viata lui, insa multe sunt inevitabile si altele cat se poate de firesti. Intr-un fel cu zgomot se strica orice, cand il repari o faci in liniste-intr-un gest intim. De aceea stiu mai mult lucrurile care se strica.
Pe vremuri, cand oamenii se suparau pe alti oameni, si acestia din urma apareau in fotografii, ii scoteau de acolo cu ajutorul unei foarfeci, disparand complet din trecutul lor fizic. In zilele noastre, cand oamenii se supara pe alti oameni, ii scot pe acestia din viitorul lor incert folosind acelasi procedeu. Au tot dreptul sa faca asta pentru ca dreptul lor este un derivat al dreptului comun la singuratate.
Citisem undeva despre viata in felul urmator:Cand incepe viata? vs. Cand se termina viata? Se presupunea ca un timp ne pregatim pentru viata pentru ca apoi sa traim cu adevarat. Se presupunea ca de la 30 de ani incepe aceasta viata, fara ca aceasta varsta sa fie batuta in cuie, pentru ca unii o implinesc mai devreme iar altii nu, si rareori oamenii au varsta pe care o deduci din buletin. E posibil, insa, ca in timp ce ne pregatim pentru viata chiar sa traim cu adevarat, sau ca niciodata nu suntem pregatiti pentru viata, sau si mai probabil ca viata pentru care ne pregatim toata viata sa nu inceapa niciodata. Ideea e ca aceasta intrebare e prea personala, si, ca mai toate seriile de intrebari personale, e sortita sa ramana fara raspuns.
In ultimul timp, probabil sub o anume stare de influenta, insemnarile imi sunt segmentate, ma simt ca si cum as clipi in mod repetat si cineva(recuzitorul?) ar tot schimba cadrele. Imaginatia lui e totusi limitata la ce pot eu sa vad.
Si apoi ar mai fi o intrebare:La ce intrebare nu ai putea niciodata sa nu raspunzi? In cazul meu, o buna perioada de timp, intrebarea asta a fost:Mai esti racit?
(...)
Pe vremuri, cand oamenii se suparau pe alti oameni, si acestia din urma apareau in fotografii, ii scoteau de acolo cu ajutorul unei foarfeci, disparand complet din trecutul lor fizic. In zilele noastre, cand oamenii se supara pe alti oameni, ii scot pe acestia din viitorul lor incert folosind acelasi procedeu. Au tot dreptul sa faca asta pentru ca dreptul lor este un derivat al dreptului comun la singuratate.
Citisem undeva despre viata in felul urmator:Cand incepe viata? vs. Cand se termina viata? Se presupunea ca un timp ne pregatim pentru viata pentru ca apoi sa traim cu adevarat. Se presupunea ca de la 30 de ani incepe aceasta viata, fara ca aceasta varsta sa fie batuta in cuie, pentru ca unii o implinesc mai devreme iar altii nu, si rareori oamenii au varsta pe care o deduci din buletin. E posibil, insa, ca in timp ce ne pregatim pentru viata chiar sa traim cu adevarat, sau ca niciodata nu suntem pregatiti pentru viata, sau si mai probabil ca viata pentru care ne pregatim toata viata sa nu inceapa niciodata. Ideea e ca aceasta intrebare e prea personala, si, ca mai toate seriile de intrebari personale, e sortita sa ramana fara raspuns.
In ultimul timp, probabil sub o anume stare de influenta, insemnarile imi sunt segmentate, ma simt ca si cum as clipi in mod repetat si cineva(recuzitorul?) ar tot schimba cadrele. Imaginatia lui e totusi limitata la ce pot eu sa vad.
Si apoi ar mai fi o intrebare:La ce intrebare nu ai putea niciodata sa nu raspunzi? In cazul meu, o buna perioada de timp, intrebarea asta a fost:Mai esti racit?
(...)
0 păreri:
Trimiteți un comentariu