Îmi amintesc că am citit într-unul din romanele Olgăi Tokarczuk despre o bibliotecă virtuală a viselor. Sau poate nu se numea așa, dar era un loc în care fiecare intra și își povestea visele. Un astfel de loc nu știu dacă ar trebui să mă sperie, dar uneori sunt curios cât de comune sunt visele mele. De exemplu acum.
E ceață. Întotdeauna mi-a plăcut ceața. În orașele mari e ceață tot timpul anului. Pentru cei care au venit să caute ceața au găsit-o.
În dimineața asta unul din câinii aceia mici alerga după fiecare om, alerga de la un om la altul. Uneori treceau pe lângă el câte trei oameni. Atunci nu mai știa ce să facă. Dădea din coadă și îi privea pe fiecare în parte. Probabil avea chef de joacă sau făcea unul din gesturile acelea pe care noi nu le înțelegem, deși am putea.
Eram departe, fiecare la capătul lumii sale, fiecare aprinzând o țigară. Cineva ia telefonul și sună. Altcineva răspunde. Prea departe. Prea de la capătul lumii.
Prin fața noastră se derulau păsări. Prin fața noastră se derulau câmpuri. Totul era verde. Totul era. Verde.
Gândurile care rămân în capul tău
care nu devin cuvinte
care nu devin fapte
visele
împrăștiate la cea mai mică adiere de vânt
visele din care e cel mai greu să evadezi
dacă vreodată vei fi luat prizonier.
În fiecare seară îmi închei gâlceava cu lumea, închid geamurile, mă uit la blocul de vizavi, la trecerea de pietoni, privesc cerul, uneori văd luna și îi spun așa cum le spun furnicilor din bucătărie locul tău nu e aici.
În fiecare seară repet aceeași poveste și mă culc.
Am băut un litru de apă și nici nu am ajuns la jumătatea setei.
Fac timp, adică mut lucrurile prin casă.
Sunt pregătit, aproape gata, aproape la mijlocul drumului dintre bucătărie și baie, aici în centrul universului trag ultimele cabluri. Mai întâi imaginea, apoi sunetul. Schimb câteva cuvinte și așa se dărâmă tot.
Uneori mă simt ca și cum aș locui la etajul 33 dintr-un zgârâie-nori. Îmi amintesc că în copilărie am văzut un film, incendiul din zgârâie-nori, și mi se face brusc frică.
Viața e formată din linii care nu știi unde duc. Un om e o linie. Dimineața când el iese din casă o altă linie. Toate liniile se unesc într-un punct.
Deasupra pescărușii pornesc în căutarea unei ape. La fel și noi. De data asta durează prea mult.
S-a spart un pahar. Pur și simplu stăteam întins în pat și am auzit un mic zgomot. Mai târziu mi-am dat seama ce s-a întâmplat.
Uneori mă simt foarte ușor și atunci îmi vine să alerg.
Unii s-au apucat de alergat mult mai târziu. Când au fost întrebați ce i-a determinat să alerge au răspuns că epuizaseră toate celelalte opțiuni.
Cred că aș scoate un timp bun.
Eram bine mersi nu mă mai duceam în bucătărie ființele de acolo îmi duceau lipsa mai puțin furnicile care și-au dat seama că eu sunt vinovatul pentru disparițiile lor misterioase nu am nimic cu ele însă locul lor nu e în bucătărie așa cum locul meu nu e în pădure deși mi l-am revendicat de câteva ori atâta timp cât îmi strângeam gunoiul și nu deranjam mare lucru deși asta pot să o fac și de aici să deranjez ceva cu cuvintele astea presupunând că cineva ascultă și nu mă gândesc la univers deși e primul lucru care îmi vine în minte.
Eram ceasul deșteptător. De ce suni așa, mă întreba. Pentru ce vrei să mă trezești? Habar n-aveam. Știam doar că din când în când trebuia să sun.
Mă solidarizez cu toți copiii care plâng de mama focului că și-au uitat mingea în parc, că le-o va lua altcineva, că sunt prea mici să se întoarcă după ea.
Pentru orice altceva sunt mult prea obosit.
Visez o lume în care oamenii mari se vor opri din ceea ce fac și vor refuza să continue.
Dumnezeu nu îți dă. Dumnezeu îți arată. Dumnezeu îți arată munții.
Uite, asta e casa mea, îți spune. Deschide o ușă și spune Aici țin eu munții. Deschide altă ușă și spune Aici țin eu mările și oceanele lumii. Mai deschide o ușă și spune Aici țin eu toate dorințele oamenilor.
Ieri am intrat în magazin fără niciun gând și am ieșit cu o cămașă. I-am spus cămașă împotriva tristeții cu 10% discount.
Azi o să intru din nou, de data asta știu că n-o să cumpăr nimic.
Mă gândesc la pădurea aceea, la desișul acela minunat, la copacii aceia care vor rămâne mult timp aici dacă cineva n-o să-i taie într-o iarnă urâtă.
Din când în când ne ridicăm în picioare, luam un aer solemn și le mulțumim în gând celor prezenți și celor absenți, celor care au făcut totul posibil și le promitem că nu vom strica mai mult decât trebuie stricat.
Arat ciudat cu o pereche de pantofi în mână și cu altă pereche identică în picioare, însă ceva mai uzați. Probabil nu-mi lipsește decât pelerina.
Praful din Sahara a ajuns până la noi însă noi nu vom ajunge niciodată în Sahara. În oraș aplicăm tehnici și metode de supraviețuire. Când eram mic tatăl meu spunea că prin vitrina din sufragerie putea să vadă tot ce făceam eu când el nu era acasă. Eu nu l-am crezut dar am povestit asta tuturor băieților de la bloc. Și ei l-au crezut.
În joacă am luat galaxia și am pus-o într-un colț al camerei. Apoi am vrut să o acoperim cu o pelerină invizibilă. Toată ziua ne-am întrebat din ce am putea face o pelerină invizibilă. Uneori ne împotmoleam într-un detaliu și trebuie să ne oprim.
Timp de 3 ani am cumpărat aceeași pereche de pantofi din Dechatlon. Azi sunt pregătit să o cumpăr pe a patra.
Read more...Mă întreb dacă e extrem de curajos să rămân aici chiar și după ce începe furtuna să continui să citesc din cartea pe care o port cu mine tot timpul poate pentru că în parte mă regăsesc în ea, poate pentru că îmi place să port cu mine lucruri inutile.
Întotdeauna între două propoziții e ceva ce lipsește, fie că-ți dai seama, fie că nu.
Așa se întâmplă și aici.
Nici după ce am ajuns acasă nu a venit furtuna. Nici mult timp după aceea.
Nu-mi place să mă gândesc cine aș vrea să fiu & cine nu aș vrea să fiu sau unde aș vrea să fiu & unde nu aș vrea să fiu
în schimb mă tot întreb ce vârstă aș vrea să am acum la fel cum
la dorința Aș vrea să mănânc ceva bun n-am găsit nici după două luni răspuns.
Mă gândesc că e ca atunci la olimpiada de matematică când credeam că n-am făcut nimic și a doua zi profesoara m-a lăudat în fața întregii clase spunând că am fost foarte aproape.
Într-o curte un cireș mare, din casă se aud manele, păcat de cireș îmi spun. Ceva mai încolo niște copii vând limonadă. Nu trece mai nimeni pe strada aceea. Au un stand verde, cuvântul limonadă e scris cu galben. Intenția lor e bună, pregătirile intense, iar asta e tot. Mai mult de atât e dezamăgirea. Linia firavă pe care nu trebuie să o treci.
Privește cerul, îmi spun, niciodată nu știi ce te așteaptă acolo.
De la etajele superioare oamenii privesc îngândurați.
Câte o pasăre dispare fără să lase vreo urmă.
În fiecare dimineață înfășurat doar în cuvinte corpul se deplasează din punctul A în punctul B-.
Un porumbel se îndreaptă spre mine. Pășim unul spre celălalt. Când se apropie suficient de tare se întoarce brusc și își ia zborul. Mă întreb cum ar fi fost invers.
Imaginația ta se oprește brusc. Și atunci te trezești în mijlocul oceanului și te întrebi unde ți-e barca.
Îmi dau seama că dacă vreodată m-aș apuca de scris aș putea să o fac doar dacă mi-aș imagina că nu sunt eu cel care povestește.
It is too much morning in the morning. Too much spring in the spring. Too much me in this head.
Read more...Am văzut Partidul pe trotuarul celălalt. Mi-am schimbat drumul. Partidul se desprindea de tot și de toate. Partidul își lua zborul.
Copilul acesta e ceva de speriat. Voia să depășească cu bicicleta mașina. Apoi s-a dat jos de pe bicicletă și a început să alerge după un fluture.
Se ia la întrecere doar cu cei puternici.
Era să-l prind, a spus.
E ceva scurt din ceva lung care e doar un fragment, am spus. Și ne ia mai mult timp să înțelegem fragmentul ăsta decat ne-ar lua să înțelegem tot.
Au auzit toți că stau pe banca mea înconjurat de toate animalele și au venit să mă vadă.
Totuși nu are niciun sens să-i corectez pe ceilalți, să le spun că nu sunt cine cred ei că sunt.
Există ceva în legătură cu care ei se înșală, dar nu se înșală cu tot.
M-am uitat la ceas și am constatat că s-a dat timpul înapoi cu 15 minute. Mă întrebam pentru cine sau dacă la un moment dat se va da și pentru mine. Sau dacă asta mă va ajuta.
Din greșeală pusesem piciorul pe banda pentru biciclete, însă porumbeii merseseră și mai departe. Un biciclist ne-a atras atenția. Aveți grijă pe unde mergeți, a spus.
M-am trezit devreme, acum e târziu, aș fi putut să mă duc la magazinul din colț îmbrăcat în pijamale, aș fi cumpărat pâine, cafea și zahar, dar eu nu cred în micul dejun, dar mi-ar plăcea. Eu cred în gustarea de la ora 11. Însă nu e la fel.
Pe bulevard e un întreg festival. La capătul bulevardului e instalată o scenă. Dacă plouă oamenii vor fi foarte triști. Unele lucruri nu poți să le faci cu umbrela deschisă.
Un copil îmi întinde un balon. E mustrat părintește. I se spune să nu mai deranjeze trecătorii. Încă un lucru se adaugă la lista lungă cu lucruri pe care nu are voie să le facă și e încă devreme.
Regula socială spune că poți să mergi îmbrăcat în pijamale pe o distanță de 20 de metri în jurul casei. Dacă e o urgență. Asta se află în lista cu lucrurile pe care le poți face.
Pe ecran se plimba o furnică. Spuneam: Locul tău nu e aici. O îndepărtam cu degetul.
De fapt îmi spuneam toate lucrurile astea mie.
Două persoane trecând în același timp pe lângă un stâlp în direcții opuse dintre care una n-a văzut-o niciodată pe cealaltă.
Durerea e surdă, mută și oarbă cât de surdă, mută și oarbă poate fi o durere. Durerea e aici, eu nu.
Uneori înainte de a mă culca testam somnul, mă întindeam în pat, atingeam somnul cu degetul, țineam cartea deasupra patului, uneori nu era nicio carte. Spuneam: Azi se împlinește un an de la ziua de mâine. Repetam. Pe ecran se plimba o furnică. Spuneam: Locul tău nu e aici. O îndepărtam cu degetul.
Femeia de sus știe un singur cântec, i-l cântă copilului. Copilul nu plânge.
Uneori în baie îmi vine să cânt și eu cântecul ăsta pe care nu-l înțeleg.
I-am spus durerii de cap să clipească dacă vrea să o salvez. Durerea de cap a clipit de trei ori.
Când alerg durerea de cap mă trage spre ea.
E normal și ușor să te păcălești cu o viață, am spus.
Și ce ciudat e, mă gândeam, că poți să mergi înainte când de fapt trebuie să mergi înapoi.
Cine are poftă de râs? am spus. Eu nu am, dar mă gândesc că cineva are poftă de râs.
Știu un banc, am spus.
Privesc cerul. Am alungat și de data asta norii. Poate ar trebui să rămân aici să îmi apăr banca. Poate că animalul acela despre care nu știu ce culoare are acum se va apropia în sfârșit.
Read more...Fără să vreau prind frânturi de conversații. Cineva spune că se chinuie să învețe un porumbel să zboare și suferă că nu reușește. Încerc și eu să îmi imaginez o pasăre care încearcă să mă învețe să fiu om.
Read more...Iată o mulțime de lucruri, îmi spun. Nu-mi aparțin.
Sunt peștele cel mare. Dacă mă prinzi vei avea cu ce să îți hrănești familia o săptămână întreagă. În a șaptea zi o să te întreb: și acum ce faci?
Read more...O fotografie pe care mi-ar fi plăcut să o fac. O femeie tânără ținând de câte o mână două fetițe de 4 sau 5 ani. Fetița din stânga strânge la piept un animal de pluș. Cealaltă o plantă mică verde. Pașii femeii sunt mari. Cel care le privește vede cum se formează un mic triunghi.
Cesaria Evora stă pe o găleată galbenă își ține o mână streașină la ochi și privește spre un punct mort. După pandemie nu mă mai recunoaște. Nu-mi mai spune ce faceți domn sanitar?
For kids the grown-ups are the father or the mother of some other kid. They are bringing the world. Every day. The others don't even exist.
Read more...Eu vedeam doar latura poetică.
Ea vedea munca istovitoare și grija.
Zilele astea plec cu albinele, a spus.
Uneori face un lucru frumos pentru tine și autobuzul vine în stație la un minut după ce ai ajuns tu (pentru că pentru tine lucrul ăsta e foarte important) așa cum tu îți faci griji pentru o persoană total necunoscută care se teme că o să piardă trenul de legătură așa cum o persoană total necunoscută își face griji pentru tine.
Îmi este sete. Îmi e cu adevărat sete. Beau apă. Mi se pare cel mai frumos lucru.
97 și 108. 97 și 103. 98 și 99. 97 și 92. 96 și 94. 97 și 89. 98 și 88. Astea sunt valorile mele.
Durerea de cap a apărut într-o zi de marți. Pare a fi o răceală, mi-am spus. E o răceală, mi-am spus. Nu poate fi o răceală, mi-am spus.
Durerea de cap dispare după ce iau o pastilă.
Durerea de cap apare a doua zi.
Vă prezint durerea mea de cap, am spus.
Eu sunt durerea mea de cap.
Durerea mea de cap e bine.
Când eram mic /hai spune-mi ceva de când erai mic, nu mi-ai mai spus de mult/ și nu știam multe lucruri credeam că cea mai mișto melodie e Hey Jude și cel mai mișto lucru pe care poți să-l faci e să dai play la Hey Jude și să pleci de acasă.
Să fii cineva nou într-un loc nou și toți ceilalți să devină cineva nou odată cu tine.
Scufița roșie. Toată lumea știe că Scufița roșie nu există însă pentru o clipă mi s-a părut că o văd în mulțime. Se ducea în parc cu o bucată de pâine să hrănească rațele.
Read more...Copilul trece cu bicicleta pe lângă câine, bună, câine, pa, câine spune.
Păcat, cică s-a văzut aurora boreală și din țara noastră. Un fenomen extrem de rar la care eu nu am putut să particip. La fel s-a întâmplat și cu apocalipsa.
Read more...I am too tired to stay only in one place. Too tired to brush my teeth. Too tired to lay down in bed. Too tired to dream. Too tired to think of me dreaming.
În unele dimineți mă întâlnesc cu o fată care merge cu ochii în pământ. Poate că secretul e ăsta. Un fel de a-ți spune nu e nimic de văzut aici.
Mă gândeam la camerele de sus ale casei. Mă gândeam că n-am mai fost de mult acolo. Îmi spuneam că dacă lucrurile vor merge prost, cu adevărat prost, mă voi retrage în camerele de sus ale casei.
Când gândeam așa îmi părea rău că lipsesc doar câteva cuvinte.
Ce naiba fac aici din nou în același loc aproximativ la aceeași oră făcând aceleași gesturi? De câte ori va trebui să le repet?
Read more...E ca într-un labirint, întâlnești mereu pe cineva, dar nu găsești niciodată ieșirea. După o vreme te obișnuiești și cu asta.
Read more...Nu voiam decât ca banca mea din parc să fie liberă. Vedeam cum dorințele mele se împlinesc una după alta cu un mic zgomot. Ca atunci când scoți pastilă după pastilă din blister. Îmi făcusem obiceiul să citesc din volumul pe care îl purtam cu mine tot timpul doar stând pe banca aceea și ascultând cântecul păsărilor deși uneori mi se părea că cineva dăduse volumul lumii o idee prea tare. Pe lângă mine treceau exact aceiași oameni însă mie mi se părea că sunt mereu alții. Câteva detalii făceau diferența. Îmi aminteam ce mult îmi placea să călătoresc cu trenul când eram mic, doar mă uitam pe fereastră, nu puneam absolut nicio întrebare. Nici acum n-aș putea.
Read more...Ar trebui să ai un scriitor preferat. Un pictor preferat. Un compozitor preferat. Un loc preferat. Un moment preferat al zilei. În schimb tu ce ai? 4 scriitori preferați, o formație preferată (pe care ai moștenit-o de la tatăl tău) și mai ce? Te las să te gândești. Mă întorc peste 5 minute.
Dacă ai nevoie de imaginație, a spus. Mă întrebam de câtă imaginație aș fi avut nevoie. Mă uitam la zborul haotic al păsărilor. Îmi imaginam că sunt eu.
Fumul iese din țigară, gândurile îmi ies din cap și se lovesc de ziduri.
M-am așezat pe bancă.
Și eu am probleme cu o viespe, când mă așez pe bancă viespea vine la mine. Încerc să o îndepărtez cu mâna. Chiar și când mă ridic viespea se ține după mine. După o vreme renunță. Mă tot uit la ceilalți dar ei nu au problema asta. Probabil n-or s-o aibă niciodată.
Read more...În mod normal eu nu aveam nevoie de ochelari însă mă săturasem să nu ascult doctorii așa că m-am decis să il ascult pe cel care a spus că am nevoie de ochelari. M., care știe multe, și care spune că în fiecare an o înțeapă o albină, mi-a spus că e imposibil să am hipermetropie la un ochi și miopie la celălalt dacă nu am avut un traumatism, așa că mi-am amintit de pumnul pe care l-am primit în săptămâna mare cu câțiva ani în urmă.
Să fii atât de prezent cum sunt insectele care în curând se vor urca pe tine. Cum e cântecul păsării pe care nu reușești să o vezi și căreia va trebui să-i pui un nume.
Read more...Pe banca asta mă simt ca în bucătărie. Mi-am adus
toate dispozitivele cu care controlez lumea.
Ultima mea jucărie
un dispozitiv cu care scriu pe cer.
Primul cuvânt care îmi trece prin cap
Hallo.
Zici că sunt un jucător de fotbal încă necunoscut, aștept un impresar să mă descopere, să ajung la un club de fotbal mare, să înscriu gol după gol în fiecare sezon, apoi să nu mai fac nimic, nici cât o ceapă degerată.
Ori de câte ori intru pe teren spectatorii mă huiduie.
Era o carte bună cu oameni buni cu o fereastră mare deschisă spre o grădină verde în care se rostogolea un soare galben puțin cam leneș. O nouă lume bună o înlocuia pe cea veche.
Ai mai văzut rațe în copac?, probabil că da, însă eu nu mai văzusem, mă gândeam să îți spun, dar mi-am amintit că toate observațiile mele sunt neconcludente.
Read more...Aș putea lăsa cartea asta aici pe bancă - în cartea asta sunt câteva lucruri inutile, o poză cu mine la munte, parcă zâmbind, carnetul de donator și două bilete folosite la teatru - sperând în tot ce e mai bine.
Read more...Vă mulțumesc pentru timpul pierdut și nu doar pentru timpul pierdut ci și pentru toate lucrurile pierdute în camera aceasta pe care nu le-ați mai găsit niciodată.
Pe acoperișul albastru al unei case o minge roșie. De cat timp? Sau mai degrabă, De ce eu?
Iar eu voi sta aici, o mulțime de oameni care nu știu nimic despre mine or să mă vadă. Un copil va întreba tată tu ce fel de cititor ești dar se vor îndepărta mult prea repede ca eu să mai aud răspunsul. Un animal speriat se va apropia de mine înainte să dispară cu totul.
Read more...La fel ca viața o carte bună pe alocuri ar trebui să te dezamăgească.
Sunt linia de sosire. Un copil aleargă spre mine și se așază pe bancă. Nu intru în vorbă cu el pentru că nu știu ce să-i spun. Când se apropie femeia care împinge un cărucior copilul o întreabă dacă mai poate să alerge.
Read more...Privesc cerul, mi-ar fi plăcut să cred și eu cand eram mic că toți norii din România sunt produși la Copșa Mică, că fabrica de nori de la Copșa Mică lucrează continuu să trimită nori pe tot cuprinsul patriei noastre România. Că în fiecare țară există o fabrică de nori exact ca a noastră. Aș fi preferat naivitatea aceasta oricărei realități.
Read more...Durerea va fi îngrozitoare, au spus. Din când în când mă întreb dacă durerea pe care o simt e durerea aceea îngrozitoare pe care o aștept. S-ar putea să nu vină niciodată, au spus. În ultimul timp mă gândesc tot mai des la pădure, dacă lucrurile merg prost, îmi spun, mă duc în munți. Mă gândesc la magnetofonul Tesla, la tatăl meu ascultând în întuneric Hey Jude. Ar fi putut fi un minunat cântec de leagăn, îmi spun.
Dacă o să mă întrebi ce cred eu că e iadul am să-ți spun un loc al tuturor posibilităților, și dacă o să mă întrebi ce părere am despre Pământ am să îți spun că e un loc al tuturor posibilităților, și dacă tu din asta vei trage o singură concluzie am să-ți spun că greșești.
Read more...Azi câinele pe care îl simpatizez în ultimul timp stătea întins pe iarbă lângă un șobolan mort.
În Pandemie cei care aveau câini aveau mai multe drepturi, puteau să stea mai mult afară ca și cum toată lumea ar fi știut că pentru ce se întâmplă sunt de vină doar oamenii și nu trebuie pedepsiți și câinii pentru asta. Unii i-au abandonat după un an. Apăruse astfel o nouă specie de câine. Câinele de Pandemie, câinele pe care îl poți abandona.
Read more...Poate că poezia e efectul secundar a ceea ce ne spunem la capătul zilei așezând pe masă eșecurile.
Mi-ați mai spus, dar ce contează, mai spuneți-mi o dată că viața e minunata, eu nu mă supăr.
Ted sau Ned sau Russ. Nu reușesc să rețin numele personajului principal al cărții pe care o citesc de două săptămâni. Pesonajul cel mai bine conturat, cel căruia autorul îi întoarce și cealaltă față. Celelalte personaje - ale căror nume mi le amintesc perfect - părcă plutesc, în timp ce el merge pe fundul oceanului. Uneori e evident, alteori trebuie să te întrebi despre ce e vorba în cartea aceasta. Și nu știi când o să afli răspunsul.
Îmi dau seama că întotdeauna mi-a lipsit o hartă a lumii pe care să o pun undeva la vedere. Seara când vin obosit să-mi imaginez milioane de oameni la fel de obosiți ca mine. Și în loc să privesc cerul să mă uit uneori la harta aceea.
Oamenii domină locul. Oamenii cuceresc muntele ca să-l domine. Sau poate asta chiar nu e adevărat. Oamenii cuceresc muntele ca să se lase dominați de munte. Sau cel puțin o parte din ei.
Mă uit la televizor, o balerină povestește cum ea nu are un corp pentru balet, cum trebuie să facă exerciții zilnic, cum după câteva zile dacă îl lasă corpul revine la forma inițială. Mă gândesc la toți oamenii care nu sunt înzestrați pentru lucrurile pe care le fac și totuși se încăpățânează să le facă. Mă întreb dacă și eu fac la fel.
Oamenii sunt la o distanță uriașă față de mine. Uneori străbat distanța asta ca și cum ar străbate drumul de la bucătărie până la baie și aruncă ambalajele lor goale în coșul de gunoi de lângă banca pe care stau în timp ce eu mă gândesc că nimeni dar absolut nimeni nu are dreptul să se roage pentru ceilalți dacă nu cere ceva și pentru sine, chiar și un lucru mărunt. Mai ales un lucru mărunt.
Un domn iese din pădure și îmi cere voie să se așeze pe bancă lângă mine. Îmi vorbește despre zilele care or să vină și despre cât de senină e ziua această. Îi vorbesc și eu despre aceleași lucruri. Mă întreb când ar fi potrivit să mă ridic și să plec.
Cartea din care citesc acum e o grădină părăsită în care s-au aciuat câteva animale mici, în care iarba crește nestingherită. Când am cumpărat-o costa 16,15 lei. Între 16,15 lei și 40 de lei viața decurge normal. Dar cartea nu mai e editată. Autorul ei a și uitat de ea. Poate că cineva o caută și lumina ei abia acum ajunge la mine.
Read more...Uneori mă joc, închid ochiul bun și văd totul șters și neclar așa cum trebuie să fie. Mă gândesc că nu mi-am dat nicio șansă dar iată-mă totuși aici pentru restul timpului când nu fac nimic altceva.
Read more...Am cumpărat volumul al doilea al Z9POETS chiar de ziua tuturor poeților, un fel de ziua tuturor sfinților de care nu vorbește nimeni. Era singurul exemplar pe care îl aveau în librărie, probabil nici nu se așteptau să-l vândă atât de repede. Am intrat și am ieșit, nu am întârziat deloc acolo, și nu pentru că știam ce voiam ci pur și simplu pentru că azi nu e o zi în care să întârzii nicăieri.
Știi, toate clădirile astea te-au modelat, mașinile care trec încontinuu pe lângă tine. Orașul ăsta în care totul pare de două ori mai mare. Toți anii ăștia au acționat precum o apă. Acum te uiți la niște rațe. Speri să te modeleze și ele.
Read more...Ar fi trebuit tu să fii în locul călătorului, să-l dai la o parte, să treci prin toate suferințele prin care a trecut doar pentru cele câteva clipe de liniște când nu mai există diferențe între acel ceva din interiorul tău și natura care te înconjoară. Însă călătorul te-ar fi bruscat, s-ar fi zbătut cu toate puterile să nu fie îndepărtat din propria călătorie. Așa că nu ai încotro decât să privești în altă direcție, spre un drum pe care pentru moment nu merge nimeni.
Lucrurile pe care ea le-a văzut și lucrurile pe care el nu le-a văzut
vor vorbi mai târziu despre asta.
Viețile lor, un cub rubik pe care cineva tot încearcă să-l rezolve fără ca măcar să-i întrebe.
Ea spune: Copilul acela desenează o hartă imaginară a metroului. Desenează stații imaginare în care oameni imaginari obosiți după o zi de lucru coboară.
The mountain is great. All mountains are great. The ocean is great. The green fields are all great. And there are the people. People also could be great. But not now. Now they are tired. Now all the people are going to bed.
Say goodnight birds.
M-am oprit să fotografiez 3 sau 4 căprioare. Oamenii treceau pe lângă mine, din punctul lor de vedere fotografiam niște copaci goi. Știam că n-or să apară în fotografie (nici data trecută n-au apărut), dar nu puteam să trec mai departe. De fapt am trecut, apoi m-am întors. Se uitau fix la mine, ca și cum m-ar fi măsurat din cap până în picioare sau ar fi privit undeva mai departe de mine.
Mă uitam la o serie de fotografii făcute și la o serie de fotografii nefăcute. Puteam să observ cu ușurință diferența. Cele nefăcute redau mai fidel realitatea.
Tatăl meu a inventat ceva. Despre invenția tatălui meu s-a scris într-un ziar muncitoresc, așa mi-a povestit mama. Dacă aș bea o bere cu tatăl meu probabil l-aș întreba de ce nu mi-a vorbit niciodată despre asta.
Uneori e bine ca înainte de culcare să te gândești la cineva complet necunoscut. Să-i muți lucrurile prin casă. Să iei o carte din teancul de cărți și să o lași deschisă. O să te întrebe de ce îmi faci toate astea. Încă nu știu, o să-i răspunzi.
Uneori îmi vine să mă uit la fotografii vechi. Să-i las pe toți oamenii aceia să mă privească.
Și când te gândești cât de greu le-a fost ca azi la 12 și treisprezece minute să-i facă să treacă unul pe lângă celălalt. Oamenii cred că lor le e ușor, că pot face asta pocnind din degete, că trebuie doar să-i roage. Și cât de dezamăgiți și obosiți au fost după. Și cum mâine vor trebui să o ia de la capăt neștiind dacă vreodată vor reuși. Și cum, până la urmă, vor trebui să abandoneze și ideea asta, așa cum au făcut-o de atâtea ori.
Am greșit că am luat-o de la capăt, că n-am abandonat lucrurile, că am ratat și de data asta ieșirea de pe autostradă.
Când locuiam în cămin într-o dimineață m-am trezit devreme să mă duc la cursuri. M-am îmbrăcat, mi-am făcut un nes, am fumat o țigară sau două. M-am uitat la ceilalți cum dorm. M-am dezbrăcat și m-am băgat la loc în pat. Mâine aș vrea să fac la fel.
Îmi spune Hi Bob. Habar n-am ce poate să însemne asta, îmi spune că are legătură cu un serial în care e vorba despre niște coloniști. Pe chipul meu se vede luna, se văd satele îndepărtate, pământul acoperit cu un strat alb.
De fiecare dată când ajung în București mă opresc pe peronul liniei 14 să fumez o țigară. Uneori acolo staționează trenul spre Sibiu. Oamenii își iau la revedere unii de la alții. Mă uit la fotografiile acelea uriașe. Mă pun în pielea celor care pleacă. Apoi în pielea celor care rămân.
Ea spune: O să te trezești la miezul nopții. O să spui/scrii ceva inutil. Ceva care o să se dea la o parte când o să te vadă.
Spunea că vede totul doar în alb și negru ce neplăcut
trebuie să fie spuneam
să nu poți să vezi tristețea lumii
în toate culorile.
Ieri m-am tot oprit să privesc cerul. Nu înțelegeam de ce ceilalți nu se opresc. Ca și cum era ceva banal ca un obiect făcut din material plastic. Ceva insuficient.
Azi nimeni nu a vorbit despre asta.
Până la urmă toți dar absolut toți au o viață a lor o viață în care în zile ca acestea se retrag o viață cu turnuri și șanțuri de apărare.
Când eram mic stăteam toată ziua în copac. Coboram din copac doar să mănânc. Și toți oamenii aceia care treceau pe lângă casa bunicilor mă vedeau deși eu credeam că nu mă vede nimeni. Nimeni nu înțelegea ce fac în copac și acum nici eu.
Toate distanțele acelea care au devenit între timp drumuri.
Toate primejdiile de pe parcurs.
Îmi lipsește o viață simplă îți spuneai apoi ai început să te gândești ce înseamnă o viață simplă o viață simplă presupune o bucată de pământ câteva animale câțiva pomi fructiferi o pădure în apropiere poate și un mic râu cu siguranță un deal un loc foarte foarte îndepărtat ca să ajungi acolo la timp ar trebui să pleci chiar acum oricum în rucsac nu încap prea multe lucruri.
Uneori spui un lucru banal cum ar fi "Nu te-am văzut de mult timp". Apoi diseci în cap propoziția aceea simplă. Cum adică nu te-am văzut? Oare ai vrut să spui "pentru o clipă ai fost din nou tu"?
Dacă aș fi fost un violonist, dacă aș fi avut cât de cât talent, mi-ar fi plăcut să cânt o dată pe săptămână în locuri aglomerate: gări, piețe, parcuri. Lângă mine niciun joben, nici o cutie deschisă în care trecătorii să poată lăsa o bancnotă.
În comparație cu asta ieri în parc am auzit o fetiță spunând: dacă aș fi fost o rață...
În nord se anunță avalanșe, intensificări ale vântului. În sud temperaturi ridicate.
În est nu se anunță nimic.
În timp ce alergam pe stradă încercând să prind ceva ce pierdusem sau să pierd ceva ce prinsesem mă întrebam: Oare corpul acesta sunt eu? Oare pantalonii aceștia sunt ai mei?
Întotdeauna e ciudat să vezi dimineața un om alergând.
Să spui ninge de 4 zile. Să spui Ninge! ca și cum ai spune Evrika!
Să știi 83 de sinonime pentru cuvântul cer.
De câteva zile mă uit la o fotografie în care am falsificat realitatea, dar pare atât de reală. Dar până la urmă ce e realitatea? Real e tot ceea ce am construit fără să ridicăm un deget. Ireal e tot ceea ce putem atinge și se poate dărâma în orice moment peste noi. Reali sunt toți ceilalți.
Tot ce scriu aici nu prea are mare sens. Tot ce scriu aici poate fi citit cu o singură voce și vocea aceea nu-mi aparține.
În parc m-am rugat de căprioară sa apară.
Am întrebat câinele, și ce faci tu câine, ca și cum câinele ar fi putut să-mi răspundă, ca și cum ar fi învățat singur toate liniuțele și cerculețele, ca și cum ar fi fost dintr-o dată altceva decât un animal de pluș mutat de colo colo prin cameră.
E iarnă și oamenii vorbesc despre vară, despre vacanța din Grecia, despre meduze. Eu mă uit în stânga și în dreapta sperând ca de nicăieri să apară o căprioară ca un semn de normalitate deasupra orașului.
Read more...Mai e îngrozitor de mult de mers. În curând vom ajunge la jumătatea drumului. De aici n-o să ne mai spună nimeni ce o să se întâmple. Nu sunt indicatoare. Pe drum nu vom întâlni niciun turist rătăcit.
Read more...Spui câteva cuvinte apoi te ascunzi după cuier. Aștepți o vreme acolo, îți iei servieta și pleci la serviciu. Pe drum treci pe lângă un bărbat și o femeie care atunci când se apropie de tine se strâng tot mai tare de mână. Ești doar o imagine care tulbură o apă liniștită. Fereastra unei case pe care n-o construiește nimeni.
Are dreptate. Nu poți să fii fericit dacă nu ai fost. Trebuie să cauți altceva.
Read more...Nu poți spune că ai citit Caietele lui Cioran. Poți doar spune că le citești. Să deschizi cartea la întâmplare, să citești ceva, să fii de acord sau să nu fii de acord cu ce scrie acolo mi se pare îngrozitor.
Acest lucru se va termina, acest lucru se va termina foarte repede, în 3,4,5 minute acest lucru nu va mai fi aici. La fel se va întâmpla și cu opusul său.
Dacă vrei să-ți pierzi încrederea în umanitate du-te într-un târg de Crăciun, preferabil seară când se aprind luminile. Atunci nici copiii nu mai pot salva mare lucru. De regulă reușeam să văd ceva. Îmi venea să spun, îmi iau animalele sălbatice și plec, dar asta era o minciună.
Cărțile nu mor. Cărțile dispar uneori. Când eram mic ar fi trebuit să-mi doresc să mă fac o carte.
Ce bine că ai venit aici, spune. Ce bine că o să locuiești cu noi pentru mult timp. Ce bine! Noi știm o groază de jocuri. În fiecare seară ne legăm la ochi și ne strigăm pe nume.
Ce nefericiți trebuie să fie oamenii care dau nas în nas cu mine când nu se așteaptă! Și asta de două ori.
Mi-am cumpărat fes pentru ski, în picioare port încălțări de alergat, eu însumi sunt un om de munte eșuat.
Mai avem de mers. Încă există lucruri, fapte. În apartamentul de deasupra se aud râsete. Azi am prezis că la 1.49 o să cadă primul fulg de zăpadă. Am spus tot ce urma să se întâmple. Apoi n-am mai avut chef să verific.
Toate zgomotele, toți oamenii care se agață de ele.
Uneori mă uit la norii de la marginea orașului și îmi imaginez că sunt niște dealuri și pe dealurile acelea sunt o mie de case și în fiecare casă locuiește un singur om și câinele său Wolfgang.
Read more...Întotdeauna m-a uimit cum reușesc să mă mențin pe linia de plutire. Desigur nu aș putea să fac asta dacă nu ar exista o singură apă.
Vremea e urâtă. Câteva ciori au eșuat în orașul acesta. Câinii zgribuliți în propria frică nu se văd nicăieri.
În jur, o pisică.
Acum suntem gata, îmbarcați pe navele noastre spațiale. Pe jumătate adormiți, dar încrezători în visul nostru.
Pe jumătate adormiți am cucerit lumea. Nu am știut că facem asta.
Să stai într-un loc fix în timp ce ceilalți se află într-o continuă mișcare. În timp ce ceilalți te pot găsi. Dacă ai începe să te miști și tu s-ar crea o întreagă harababură.
Partea proastă cu oamenii aceia care par că iradiază o lumină ușor gălbuie e că sunt îngrozitor de triști.
Când am ieșit din casă am spus Stop the rain! Stop the rain! și m-am speriat pentru că ploaia s-a oprit. 20 de minute mai târziu a început din nou și atunci m-am liniștit. M-a speriat gândul că cineva acolo sus m-ar asculta.
După 30 de minute mi-am dat seama că nu se aude muzica, după 45 de minute că nu port ochelari. În parc n-o să fie nimeni. Doar câțiva alergători, doar câțiva câini. Și păsările. Pentru ele acolo întotdeauna e acasă, pentru ele niciodată nu e urât.
Nimeni nu spune, e urât afară, hai în parc.
Deschid cartea și cuvintele năvălesc peste mine. Mă simt ca într-o casă veche.
M-am întâlnit cu un fost director, avea rucsacul în spate și era fericit. Acum sunt ca tine, mi-a spus.
O zi am fost fără rucsac, simțeam că îmi lipsește ceva, nu știam ce sa fac cu restul corpului. Apoi mi-am cumpărat unul nou, absolut fără nicio amintire.
Am impresia că ridic niște greutăți. Le ridic, le întreb ce fac, seara le pun la loc.
Mie mi se face sete când nu ar trebui să mi se facă sete. Mi se face foame când nu ar trebui să mi se facă foame. Mi se face nor, creștet, fugă. Tocmai când n-ar trebui să mi se facă.
Ce ar trebui să fac? Ar trebui să-mi imaginez o viață în cele mai mici detalii, ca și cum aș fi trăit-o. O viață pe care n-o va trăi nimeni.
Privește cerul! Ok, l-ai privit. Acum intră în casă, întinde-te în pat, bagă capul sub pernă și nu spune nimic. Te oglindești în tine ca într-un lac de munte care uneori e secat.
Read more...Nusuntandrei asta scrie pe un zid și mă gândesc că așa ar fi trebuit să spun și eu cu ceva timp în urmă. Nu sunt în general andrei. Nu sunt andrei și nu voi fi niciodată. Și nici adrian nu știu în ce măsură sunt.
Am uitat cum se numește boala aceea de care ar fi trebuit să sufăr. Poate singura pe care am trădat-o.
Read more...Nu știu ce se întâmplă cu mine. Înainte super puterea mea era să mă lovesc de ziduri și să trec prin ele, acum pot doar să mă lovesc de ziduri. Chiar nu știu ce se întâmplă. Insectele mă atacă, câinii se uită la mine și încep să latre.
Read more...Să crezi în ceva ce s-ar putea (are șanse mari) să nu existe e cu totul altceva decât să crezi în ceva ce s-ar putea să existe.
Cum ar fi ca cineva să-ți spună uite rața și tu să te oprești din plâns, să nu ți se mai pară nimic trist pe lumea asta. Sau uite zmeul. Sau uite balaurul cu șapte capete. Și să nu mai plângi niciodată.
Read more...Știi, îmi spune, mai e cineva care seamănă cu tine. Într-o dimineață am alergat spre el dar nu mi-a dat nimic.
Îmi amintesc că aveam 14 ani când cineva m-a întrebat tu ești și am spus da. Probabil atunci s-au împărțit lumile.
Toate corăbiile astea nu sunt bune de nimic.
Îmi puteți spune cât e ceasul, mă întreabă. 14:42 răspund. Nu înțeleg, spune. 3 fără un sfert, răspund. Scuzați-mă, nu am văzut că purtați ochelari, îmi puteți spune unde e gara?
Poate că ăsta e cerul sau doar culoarea albastră. Acum chiar nu mai contează. De dragul conversației vom admite că ăsta e cerul. Că muntele e format din două triunghiuri lipite. Că cercul acela galben din spatele muntelui e chiar soarele. Aici doar oamenii sunt adevărați.
Copilul vorbește. Sunt oameni care au câini, spune, și alți oameni care iubesc câinii, și cele două mulțimi nu se suprapun aproape niciodată. În timpul acesta un bărbat și câinele său negru intră și ies din câmpul vizual. De câteva ori.
Sunt lucruri care nu-mi ies din cap. Imaginea căprioarei fugărită de imaginea celor cinci câini în singura zi în care a nins. Inima căprioarei bătând speriată, inimile câinilor încolțind-o.
Am cumpărat ditamai cartea de poezie. O vreme am mers cu ea în mână pentru că nu încăpea în rucsac.
Pe coperta ei scrie: această carte conține poezie, feriți-vă de ea.
Dacă această carte se așază lângă voi în autobuz, ridicați-vă imediat și coborâți la prima stație.
Pentru nimic în lume nu priviți înapoi.
Există ceva
Poate orașul ăsta se va face bine, dar eu nu voi ști asta.
Oamenii transmit informații despre ei. Fac asta tot timpul, chiar și când dorm. Sunt niște mici antene care emit fără întrerupere. Unii oameni au decodoare speciale cu care traduc aceste informații pe limbajul lor, dar cei mai mulți nu. Și cele mai multe informații se pierd. Se pierd undeva în neant unde totul se amestecă.
Read more...Nu vom mai ajunge departe, câinele nu se va mai ține după noi, iar seara când ne vom întoarce celălalt câine, tovarășul său, nu ne va mai mustra spunându-ne parcă inconștienților.
Uneori nu mă văd. Sunt zile, săptămâni, luni în care nu mă văd deloc. Știu că exist. Există dovezi, dar uneori mă întreb dacă e adevărat. Mă întreb dacă nu am murit când aveam 20 de ani și tot ce știu eu despre lume e tot ce știam atunci. Oricum un lucru e sigur. Aici orice e posibil. Nu există linii roșii. Și oricum nu e nimeni care să ne oprească să le trecem.
Read more...În birou mă așeaptă o plantă pe care o ud o dată la două, trei zile.
Azi am avut pentru prima dată impresia că de ea mai are grijă cineva.
Uneori îmi imaginez că realitatea e o pădure iar ficțiunea e un foc care tot arde. Și nu-mi dau seama dacă ne luptăm cu realitatea sau cu ficțiunea.
Am fost la lansarea unei cărți în care s-a vorbit prea puțin de carte. Într-un fel e și firesc așa. Credeam că o să-mi văd capul și acolo. Însă capul meu nu s-a văzut. Capul meu era prea departe.
Mă enervează mincinoșii. Cei care îți vând un produs de patiserie vechi de 3 zile și îți spun că e proaspăt și delicios. Cei care nu suportă să piardă. Cei care vor să-și maximizeze profitul & să încheie ziua pe plus. Cei care vor să încheie viața pe plus.
Cum puteam eu să mă apropii de munte când muntele se îndepărta de mine? Locul acela în care am ajuns prea târziu și în care am stat prea puțin. Singurele momente importante erau acelea când ne opream și fumam o țigară și priveam și nu ne mai săturam de privit. Uneori aveam impresia că privim într-o palmă. Că o adiere de vânt mișcă ușor orașele. Închideam ochii și vedeam același lucru.
Cuvintele spuse în șoaptă sunt cu totul altceva. Cuvintele spuse în șoaptă ne iau dintr-un loc și ne mută în altul. Uneori așa cum suntem. Alteori cu totul schimbați. Ca un susur. Nu rareori se întâmplă să ne trezim în alt timp.
Câinele se bagă în sufletul peretelui, însă peretele îl respinge. Ceva mai încolo peretele desenează litera L. Câinele se zgribulește în locul acela. În mod ciudat se simte protejat.
Read more...Ar trebui să ne îmbarcăm pe ceva, pe un vapor care o să treacă în curând pe aici, să facem cu mâna orașelor, să le facem cu mâna rudelor care ne imploră să ne dăm jos pentru că o să ne accidentăm.
În curând vei începe marea călătorie spre parcul din inima orașului. Acolo o vei întâlni pe dresoarea de rațe. Ea le vorbește și rațele se strâng în jurul ei. Le învață cum să fie fetițe cuminți, cam tot ce a învățat ea până la vârsta aceasta.
Aseară am omorât din greșeală o gărgăriță, am încercat să o învii dar n-am reușit. N-am reușit să fac asta când eram copil, nu reușesc nici acum.
Când scriu mereu se schimbă ceva. În univers sunt mai multe cuvinte. Undeva cineva pierde trenul și nu întelege de ce. Dar se schimbă ceva. Cuvintele astea care sunt niște ambalaje din plastic. Plasticul ăsta care plutește peste tot.
Ca să pictez trebuie să închid ochii pentru că nu aș putea niciodată să pictez ceva din exterior. Oricine ar putea să spună că lucrul acela nu e adevărat. Singura mea șansă e să pictez ceva din interior. Ca să pictez ceva din interior trebuie să îndepărtez folia protectoare. Îmi propun să fac asta în fiecare sâmbătă sau duminică. Trebuie să mă uit la albul acela și apoi să închid ochii. Sâmbetele și duminicile trec repede. Dacă aș putea aș prefera să pictez cu ochii închiși.
Mă uit la o rață cum se mișcă pe lac, cum își schimbă direcția. Rețin toate lucrurile astea pentru data viitoare când o să fiu rață și o să mă sperii că n-o să știu ce trebuie să fac.
Read more...Uneori mă uit de la distanță la portretul unei femei cu câine și vise și
îmi spun
Exist
Deci exist
Deci exist.
Tatăl nostru care ești în ceruri ce cauți tu aici
în lumea asta îngrozitoare pe care noi
încercăm să o facem mai bună dar eșuăm
de fiecare dată?
Poate pentru că habar n-avem
ce înseamnă mai bine.
Nu ați copilărit dumneavoastră pe strada Prieteniei? mă întreabă cineva la țigară iar eu răspund nu. Iar sunt confundat cu altcineva. Ca să spun ceva întreb unde e strada aceea.
Am visat că eram într-un fel de stațiune, într-un loc îndepărtat dar care mi se părea cunoscut așa cum îmi par toate locurile îndepărtate. Se întâmplau tot felul de lucruri acolo, o femeie în vârstă, genul acela care știe un leac pentru orice boală, îi vopsea pe niște bărbați în alb, sau mai degrabă îi văruia ca pe copaci, însă pe unul dintre ei l-a vopsit în roșu. Ceva m-a smuls de acolo când eu voiam să întreb de ce.
Să visezi urât, îi spune o fetiță alteia.
Și tu, îi răspunde aceasta.
E aceeași fetiță care cu un an în urmă credea că trebuie să se descalțe când intră în grădină.
Am căutat în trei saci cu cărți pe care cineva voia să le doneze copiilor săraci. Cărțile erau într-o stare groaznică, dar într-una am găsit câteva flori puse la uscat. Oare cand s-a întâmplat asta? Oare cine spune asta?
Read more...Iarna simt nevoia să mă rad în cap. Vara nu, însă azi am simțit-o din nou. Mă enervează faptul că sunt atât de ușor de recunoscut și totuși am fost confundat de atâtea ori.
Un câine, da. Acum aș vrea ca un câine să înceapă să latre.
Ne pregăteam pentru cea mai călduroasă zi din an, în fața blocului se făcea curat, se arunca cu apă.
La televizor e un reportaj despre orașul meu. Orașul meu e arătat de sus.
În fotografii semăn destul de mult cu cel mai bun prieten al meu din copilărie. Cel care într-o seară mi-a tras un pumn. Unul din cei trei pumni pe care i-am încasat în viața asta.
Trebuie să fac curat, să șterg praful, să mă uit la niște fotografii vechi. Trebuie să calculez distanța dintre fotografiile acelea și locul în care mă aflu. Nu am voie să greșesc.
Îmi spun în continuare cuvinte. Sper că așa am să obosesc.
Stau pe o bancă, alergătoarea se oprește, aplaudă, apoi își vede de alergarea sa.
Ce caut aici în punctul ăsta în care se concentrează toate lucrurile?
Un câine se ține vag după noi. Îi dăm o bucată de pâine, îl îmbrățișăm ca pe un prieten pe care nu l-am văzut demult și mergem mai departe.
Oamenii urcau treptele, deschideau ușile, își spuneau noapte bună în timp ce eu stăteam în camera mea în fotoliul meu din centrul universului și mă gândeam. Mă întrebam cum am ajuns aici și cât timp mai trebuie să stau.
Interferez cu un câmp de cuvinte. Te iubesc, se aude vocea unei femei. Tăcere. Te iubesc, mă!
Mă îndepărtez de câmpul acela și mă trezesc că lovesc o minge.
Anul trecut am văzut casa lui Naum de la Comana. Stăteam în fața porții și așteptam ca cineva să ne cheme înăutru.
Ne-am așezat pe niște pietre
cică să fumăm o țigară.
Ce obosit sunt, asta o să repet toată seara și
dacă știi unde mi-am pus țigările.
În mijlocul bucătăriei am găsit un mușuroi de furnici
ți-am vorbit și despre ele.
Un câine. Eu. Un câine. Eu. Un câine. Eu.
În stația de autobuz 3 câini și 3 persoane.
Există o solidaritate între mine și toți câinii jigăriți. E al doilea câine jigărit pe care-l întâlnesc azi și el se întreabă dacă să se apropie de mine sau nu.
Ea este peste tot. Ea este nicăieri. Ea traversează orașul. Ea nu traversează orașul. Ea face toate lucrurile în același timp. Pe ea o strigă oamenii când n-au pe cine să strige.
La Bookfest am vrut să fac o fotografie și am făcut trei. Două fete au trecut prin cadru și au zâmbit privind spre aparatul de fotografiat. Le-am văzut mai târziu când m-am uitat la fotografii. Un bărbat se încrunta atât de tare încât trăsăturile feței dispăruseră. Un altul mai în vârstă mi-a aruncat o privire ca și cum ar fi vrut să spună Ce cauți aici? Lasă-ne în pace!
La întrebarea Tu ești răspunzi Da deși știi foarte bine că spui o minciună.
Din nou cu fața spre grădinile de zarzavat ale orașului, întorcând spatele orașului. Expresia aceasta mi-a venit în cap cu ceva timp în urmă și așa a rămas, deși e vorba doar despre ceva verde, uneori foarte apăsător. În depărtare se văd dealurile Istriței sau alte dealuri pentru că orașul ăsta uneori e altul. Exact pe aici trece linia imaginară care separă zgomotul orașului de restul. Zgomotul interior de restul.
Niciodată nu am la mine lucruri utile. Un bărbat a luat mingea unui copil și a intrat cu ea în bloc. Avea aerul serios al unui profesor care își pedepsește elevul. Aș fi vrut să am la mine o minge roșie pe care să i-o dau la schimb. Să fiu unul din acei anonimi care poartă mereu cu ei o minge în rucsacul uriaș.
Am ratat și momentul ăsta.
Urmăresc vremea dintr-un oraș îndepărtat ca și cum aș privi un meci de fotbal.
Ar trebui să păstrez dopurile sticlelor pentru că nu se știe niciodată când îmi va trebui unul. Și timbre. Pentru că nu se știe niciodată când va trebui să-mi lipesc unul pe frunte.
Dacă aș fi câine în noaptea asta mi-ar plăcea să latru la lună până când norii m-ar acoperi cu totul.
Nu mai am chef să ies. Devin ridicol. Nici să fumez sau să beau apă. Am să încerc să dorm. Dormind lucrurile se vor reașeza. Când mă voi trezi totul mi se va părea ok. De data asta sper să țină pentru totdeauna.
Mi-am văzut capul la o lansare de carte după ce cu câțiva ani în urmă îmi văzusem capul la un concert rock.
Data trecută am vorbit despre câine și câinele s-a ținut după noi.
Acum vorbesc despre vrăbii.
Mă uit la o vrabie și mă întreb cu ce sunt eu diferit de ea. E doar o biată pasăre speriată. În definitiv toate vrăbiile par speriate.
Mă uit la un câine întins în mijlocul drumului. O mașină îl ocolește. Trezit de zgomot se ridică plictisit și se așază trei metri mai încolo. Când trec pe lângă el îl privesc cu atenție. Și el mă privește. Știu care e problema lui. Se simte ca și cum toată viața ar fi stat doar în picioare.
Trei zile mai târziu în locul în care mă aflu plouă.
Am fost la țară. Când am plecat am legat
poarta cu lanțul. Nu mi-am luat la revedere
de la nimic. Casa goală aproape că stătea
să cadă. Gradina cu cei câțiva pomi uscați
părea că se ridică la cer.
Când am plecat m-am uitat înainte și înapoi
De câteva ori.
Construise un dispozitiv de hrănire a câinelui de la distanță.
Acum se gândea serios să construiască un dispozitiv de îmbrățișare a câinelui de la distanță.
Câinele se întreba la ce folosesc toate astea.
Oricum sunt multe lucruri de făcut, fugi în bucătărie, apoi fugi din bucătărie, îți pui mâinile în cap ca păsările și privești pe fereastră.
Oare mai există o șansă pentru cei care au ratat debutul literar la o vârstă care nici măcar nu poate fi pronunțată?
Mi-ar plăcea să cred că nu.
Cineva trebuie să se joace și cu câinele mi-am spus uitându-mă la doamna aceea în vârstă care se juca cu un câine în timp ce fata ei stătea pe bancă cu ochii în telefon. Dar imaginile astea sunt înșelătoare. Una vezi și altceva e cu adevărat acolo.
E o zi frumoasă, cel mai mișto e pentru rufe că se usucă la soare, pentru vânzătorii de flori, pentru rațele din parc pe care toată lumea le salută când le vede. E o zi frumoasă, planeta e salvată și azi. Vor mai fi zile din astea. Mie mi se face sete și îmi vine să mă culc. Uneori mă gândesc că de mine depinde un lucru mic fără de care undeva ceva s-ar rupe.
Iar e o zi din aceea în care beau multă apă. Corpul meu parcă nu se mai satură de apă.
Mereu vine o astfel de zi.
Mă întreb dacă cineva atunci când va fi întrebat ce o să-i lipsească va răspunde o să-mi lipsească apa.
Nu untul, ci sarea iese din mine.
Într-o zi am să le spun, corporația asta mă ucide. Ei se vor uita mirați, nu vor înțelege nimic. Cum e posibil? vor spune. Corporația noastră n-a ucis pe nimeni. Niciodată.
De mai bine de o lună purtam ochelari. Aveam o ușoară miopie la un ochi. Puteam să spun că în sfârșit văd și eu lumea. Ceea ce era cumplit de adevărat și fals în același timp. În definitiv vedeam mai bine culorile însă lucrurile continuau să fie la fel de îndepărtate. Mă gândeam să cumpăr chitara. Poate că așa scăpam și de visul acela și puteam să trec la celelalte.
Read more...Mi-a sosit setul de pictură, m-am bucurat și l-am pus în debara. Am visat că aveam o chitară și cântam ceva de Eagles, New kid in town poate. Nu m-ar mira prea tare dacă în debara aș găsi o chitară.
Poate că e o zi frumoasă.
Ți-ai pus geaca pe calorifer și aștepți să se usuce.
Pentru viață nu ai un plan B.
Mă întristează teribil chestia asta. E ca atunci când am intrat în bloc și cineva a spus nu, el nu e cu noi. De data asta cineva mi-a spus la mulți ani pentru Carina. Și eu nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta.
Și zâmbea.
Mă întreb cine sunt toți oamenii ăstia cu care alții sunt atât de fraieri încât să mă confunde.
Am pus planta pe masă, m-am așezat pe scaun, mă uitam când la ea când în calculator. Mi-am aprins o țigară, mă gândeam la toate lucrurile pe care voiam să le spun.
Era ca în visul acela când eram în camera alăturată și nu puteam să strig.
Pentru că era o zi frumoasă de primăvară oamenii ieșeau în grădini să aranjeze lucrurile. Se vedea biserica. Soarele strălucea atât de puternic încât nu te lăsa să distingi prea bine. Totul părea să spună: Omul e în sfârșit bun.
Read more...În parc copilul întreabă: Nu mergem acasă?
Mă uit la plasatoarele de la Carrefour, par fericite când așază produsele pe raft, mă întreb cât or câștiga pe lună, și dacă se merită, îmi amintesc că mai demult voiam să fac o muncă fizică, să nu mai lucrez cu capul, acum nu mai gândesc așa.
O lumină care inundă brusc o cameră goală, iar noi înaintând extrem de încet prin ea. O cameră care la fel de brusc se umple. Încetineala asta care se numește viață.
Iată-ne pe toți aici, nu suntem mulți, dar suntem toți care am fi putut să fim, privind spre fereastra deschisă, întrebându-ne dacă pasărea uriașă va avea loc să intre.
Să ne imaginăm cât de mare e lumea, apoi cât de mare e universul, apoi să găsim ceva în fața căruia să protestăm.
Noi cei din cărți.
Noi cei din realitate.
Care e diferența?
Dacă ambele lumi ar fi în pericol pe care dintre ele ar salva-o?
N-am mai văzut vreodată atâția oameni de zăpădă. Probabil toți au așteptat ninsoarea asta. Am văzut un om de zăpadă uriaș. Am văzut un om de zăpadă cu pălărie neagră, altul cu șapcă verde.
Am văzut o rață de zăpadă & un câine de zăpadă.
Am văzut o căprioară & 4 câini alergând după ea. Sper că n-au prins-o.
Există o fântână imaginară în care tot arunc monede.
Nimeni nu știe asta.
Am visat Marea. Era un zid și era foarte agitată. Mergeam în grădină și vedeam Marea.
Ar trebui să mă ridic din pat și:
1.Să scot sticla cu apă de la congelator.
2.Să-mi aprind o țigară.
3.Să deschid cartea.
4.Să verific ușa de la intrare.
5.
6.
7.
Mă mai gândesc.
Ce vrei să fac azi?
Cetățeni, viața e lungă!
Camarazi, viața e lună!
Tovarăși, viața e lungă!
Să nu uităm asta.
Îmi scot din rucsac trusa de prim ajutor. În ea se află un volum de poezie, o busolă, un creion, un elastic, o bucată de cretă.
Aveam impresia că păsările știau că voiam să le fotografiez. Făceau acrobații special pentru mine.
Nu mă pricep să fac fotografii. Nici să povestesc. Ceilalți n-au decât să se uite la păsări singuri.
Când m-au văzut, unul dintre ei i-a spus celuilalt, lasă-l, e de-al nostru. Mai târziu am văzut că aveam rucsacul deschis. Mă întreb totuși ce voia să spună.
Poate aveam o problemă cu tăierea corcodușului, cu mutarea lucrurilor prin casă. Voiam să schimb ordinea în care se întâmplau lucrurile. Îmi imaginam că așa totul va avea sens.
În unele dimineți se auzea o muzică din aceea care se aude la teatru înaintea începerii spectacolului. Nu știu de la ce fereastră venea, din ce direcție [nu cred că o aducea vântul]. Era atât de ciudat încât îmi imaginam că o aud doar eu. În săptămâna aceea nu s-a întâmplat nimic.
Foarte ciudat visul. Mă trezisem și voiam să mă duc în bucătărie. Mă ridicam din pat, mă îndreptam spre bucătărie, însă mă trezeam la loc în pat. Iar mă ridicam, iar mă îndreptam spre bucătărie, iar mă trezeam în pat. Chestia asta s-a repetat de câteva ori. Ca și cum realitatea se întorcea cu toată puterea înapoi și mă trăgea după ea.
Cana avea un mesaj siropos "Pentru un prieten în care mă încred". Acum bea el din ea. O ținuse vreun an în cutia ei până se hotărâse s-o folosească.
Am făcut o greșeală. Am cumpărat aparatul de fotografiat. Mai trebuie să fac 4 greșeli. Ceasul Suunto, chitara, bicicleta, câinele Labrador. Acum ar trebui să încep să mă entuziasmez.
Uneori am impresia că trăiesc într-o povestire de Murakami. O povestire scurtă. Maxim 10,15 pagini scrise cu font mare. Probabil începe așa: Cunosc pe cineva care mănâncă 2 kilograme de mere. În fiecare zi. Un an are 365 de zile.
M-am uitat la tricou și mi-am spus, merge și azi. Cei care m-au văzut ieri în tricoul ăsta or să mă vadă și azi. Și eu merg și azi. Nu are rost să mă schimb. Pot fi același două zile la rând.
Făceam un calcul. O noapte pe munte ne costă 4 mii de lei. Celelalte nopți vor costa mai puțin.
Tot ce spuneam era artificial și banal.
Mai bine adormi, a spus. Îți promit că în timpul ăsta n-o să se întâmple nimic.
Aș fi preferat să spună : Asta n-o să se întâmple. Orice, dar asta nu. Aș fi fost mai liniștit.
Aveam sentimentul că trebuie să urc niște trepte și ca într-un po(h)em de Naum să bat la o ușă și să fug.
Read more...Unde e meritul tău? Nici măcar nu poți spune că ai ascultat, că ai fost numai ochi și urechi. Că din când în când te-ai oprit să notezi ceva în carnețelul tău cu coperți albastre pentru că n-ai avut niciodată un carnet cu coperți albastre. Că ai fost poate conștiința lucrurilor.
De ce plângi? a întrebat băiețelul.
Cine plânge? a întrebat fetița.
De ce te duci în parc în ziua în care a plouat? a întrebat cineva de pe bancă.
Visasem că pusese ceasul la fiert. Mi-l pusese în farfurie printre legume de tot felul. Devenise cumva cauciucat. Putea fi mâncat, însă gândul că trebuia să înghit ceasul mă îngrozea.
Oprisem ploaia pentru că voiam să-mi fac plimbarea obișnuită dar apoi mi-a părut rău. Mă gândeam că cineva chemase ploaia, poate undeva în oraș erau niște urme urâte pe care doar ploaia le putea șterge. Ele ar mai fi rămas o perioadă în memoria oamenilor dar apoi ar fi dispărut cu totul. Mă gândeam că atunci când vrem să uităm ceva ar trebui să chemăm ploaia.
Aveam sentimentul că aș cunoaște albinele care au produs mierea din care îmi puneam o linguriță în cana cu ceai.
Cineva [nu dădeam nume] împingea ziua cât mai departe de noi.
Prima zi după cea mai lungă zi din an, stai pe o bancă în parc, o vreme oamenii au trecut pe lângă tine, apoi s-au rărit. Un bărbat de 50 de ani pe patine cu rotile, îți spui că o să faci la fel la vârsta aceea. Așa să-ți ajute cineva.
Read more...Am visat un cal care îmi tăia drumul. Am intrat într-un bloc. Trebuia să cumpăr o plăcuță din metal ce avea un nume pe care nu-l mai auzisem niciodată. O femeie mi-a spus că mi-o poate vinde, dar mă costă 300 de lei. E și normal, a spus, va trebui să bat în metalul acela câteva ore până îi voi da forma potrivită.
Citisem într-o carte că există un site unde toți oamenii intră și își povestesc visele.
Am o mică problemă, s-ar putea să mor, dar nu-i nimic, lucrurile astea se mai întâmplă, așa le-ai spus tuturor cu doi ani în urmă. A doua zi îți era teamă că o să mori în mașină, te-ai întrebat dacă șoferul știe ce trebuie să facă, tu nu ai fi știut. Pe 24 martie te-ai speriat din nou și ai chemat Salvarea. Asistentul ți-a vorbit despre stres și despre faptul că nu ai o poziție corectă pe scaun (s-ar putea că nici în viață). Atunci ți-ai promis că indiferent ce se întâmplă n-ai să mai chemi niciodată Salvarea. Ți-a recomandat să citești mai mult, probabil văzând cărțile din casă. Acum ești convins că ai pierdut și ultima șansă să fii un om normal.
Azi a fost ziua mondială a donatorului de sânge. Așa a început și așa s-a sfârșit.
Nu e mare lucru să donezi sânge de aceea cei mai mulți oameni nici n-o fac.
La un moment dat nu voi mai putea să donez. Fie o să mă îmbolnăvesc de ceva grav, fie vena va fi atât de înțepată încât nu va mai rămâne niciun loc.
Așa cum s-a întâmplat și cu muntele, îmi pare rău că n-am început mai demult (deși e posibil să fi fost același lucru).
Începuse cu adevărat să plouă abia după ce intrasem în casă.
Asta e pentru tine, a spus.
Ea cu tot ce i s-a întâmplat. El cu tot ce o să i se întâmple. Așa încep toate poveștile.
Se auzeau tot felul de zgomote, încercam să găsesc linia melodică. Mă uitam fix la o mică imperfecțiune apoi a început să se miște. Totul trebuia să dureze între 20 și 30 de minute, dar am impresia că a durat mai mult. Mi-am amintit de cantina aceea în timp ce așteptam pe teresă vedeam oameni ieșind întruna și niciunul intrând. Eliminasem și singura explicație logică.
Unchiul meu citea cărți bisericești iar eu citesc volume de poezie. Nu există salvare în familia noastră.
Read more...Voi face și un ceai de ghimbir și mă voi uita pe (oare cum se numește?) hublou la oamenii care trec prin fața blocului.
E ca și cum te-ai trezi din vis și ai fi obligat să-l trăiești. Nu are rost să spunem ce fel de vis e.
În locul ăsta alb imaginația noastră o ia razna din nou.
Ca de obicei am transpirat îngrozitor. [Diabet? Insuficiență aortică?]
Pe tricou urmele de transpirație formau o față zâmbitoare.
În oraș sunt o mie de locuri care nu te așteaptă pe tine.Te așezi pe o bancă, îți aprinzi o țigară, prin fața ta se derulează lent viețile celorlalți. Un câine trece țanțoș ca și cum tocmai ar fi cucerit lumea și s-a întors să ne povestească.
Read more...Când locuiam în cămin, Cristi, colegul de cameră, a certat-o odată pe maică-sa că nu-i trimisese pachet. Eu ca eu, i-a spus, mă descurc, dar ăsta moare de foame.
În două seri ne duseserăm la gară dar nu primise nimic.
Până la urmă copiii au dat mingea jos din copac. Aș fi preferat să rămână acolo. Dacă ar fi după mine în fiecare copac ar fi câte o minge. În fiecare duminică aș da drumul la o mie de mingii pe bulevard. Aș studia efectele nedorite asupra trecătorilor.
Când am vorbit am fost de acord că ceva s-a schimbat.
Introduceam cât mai multe variabile. Un ceas Suunto 5, un aparat de fotografiat Nikon 3500, o chitară, un câine (labrador), o bicicletă (va trebui să-mi aleg un model).
Totul trebuie să fie foarte exact. Să se menționeze clar când începe și când se termină.
Poate nu e atât de rău, trebuie doar să schimbi bateriile și aparatul va arăta cifrele dorite.
Poate ar trebui să scrie că i-a plăcut poezia un fel de i-a plăcut să bea. Sau nici măcar atât.
S-a așezat din nou cu fața spre grădina de zarzavat a orașului. O să plouă, a spus cineva.
Trecuseră pe lângă el și îl salutase. Mai târziu copilul întrebă: cine era, mamă? Era un războinic? Un visător? Un magician care făcea ca lucrurile din jurul lui să dispară. Cine era?
Ce chestie să te uiți pe fereastră și să vezi o pasăre mare albă la nici 5 metri de tine. Ca un magician trăgeai lucrurile mai aproape de tine până simțeai că te sufoci. Te uitai la oameni de la cei mai mici pâna la cei mai mari cum se deplasau dintr-un loc în altul făcând lucruri aparent inutile. Apoi la păsări. Era ceva izbitor.
Pentru că te întrebai cine locuiește în casa aceea liniștită construită doar din câteva linii simple o doamnă în vârstă a ieșit cu furtunul să ude copacul din fața casei care aparținea municipalității. Ai fi preferat ca acolo să locuiască o fată înaltă și câinele ei negru care avea un comportament ireproșabil. Șirul gândurilor s-a oprit lângă o biserică. Te-ai așezat pe o bancă cu spatele la lume și cu fața spre grădina de zarzavat. Uneori te adresai unei a treia persoane care nu era în cameră dar cu care mai păstrai legătura.
Citea câte o poezie înainte de a-și spune rugăciunea sau după. Însă în realitate. Dar ce contează ce se întâmplă în realitate? Acolo lucrurile se mișcă prea încet. Timpul trece neînsoțit de nimeni.
Preferință lui pentru numerele impare l-au adus aici. Se gândea la un anotimp care începea undeva prin Mai și se termina abia în Octombrie. Pentru că era primul care l-a găsit îi revenea obligația să-i dea un nume.
Liniștea asta în care ea face mâncare, șterge praful și face liste de cumpărături, iar el iese cu pisica în grădină și duce gunoiul devine sesizabilă.
E ca și cum ai primi o listă lungă de acțiuni scrise sub forma unor propoziții simple și tu ai tăia din ele și le-ai păstra pe cele mai banale.
Afară copiii se anunță unii pe alții când trece câte o mașină iar asta creează un sentiment de siguranță.
Cât timp cineva înțelege ceva greșit mai există speranță sau poate doar o formă de negare.
Copilul primea instrucțiuni despre ce nu trebuia să facă.
Să nu calci florile.
Copilul ințelesese că trebuie să se descalțe când intră în grădină.
Uite vine și ploaia, a spus, ca și cum ar spune uite un porumbel. Și fata aceea care purta întotdeauna șapcă și pe care o vedeai doar plecând trăgând după ea un bagaj voluminos sau un rucsac. Și lumea aceea nouă pe care dacă erai atent o puteai observa. Lumea aceea nouă în care ți-ar fi fost imposibil să trăiești.
Totul e aici, îți spuneai, și lucrul ăsta e inacceptabil.
Nu 80% din poeți. Nu 80% din arhitecți. Nu 80% din vânzătorii de la aprozar susțin războiul. Procentele astea diferă. Deschid antologia Tot ce poți cuprinde cu vederea și mă întreb câți din poeții de acolo susțin războiul. Câți scriu acum despre tancurile rusești și despre pământul ucrainean devenit un fel de burete care absoarbe zgomote. Nu 80% din producătorii de tancuri. Nu 80% din traficanții de iluzii.
Războiul devine o amintire comună, un loc aproape comun.
Eu nu știu niciodată cantitățile. Improvizez. Dacă e nevoie mai adaug puțină făină. Brusc am devenit un fel de specialist în frământatul aluatului de pâine. Mă gândeam că dacă aș frământa aluatul de pâine mi-aș schimba dispoziția. În plus ar fi ca și cum aș desena multe cerculețe și dreptunghiuri. În rest spații verzi.
Ea mă alunga din bucătărie. Vezi-ți de treaba ta, spunea, bate un cui, fă ceva inutil la care să ne uităm după amiază.
Dacă ar fi sfârșitul lumii, l-ai petrece traducând un raport financiar în engleză?
Read more...Visez un cort, un munte și puțin curaj.
Visez că mă întorc în sălbăticie. Că sunt primit și iertat.
În fiecare duminică cumpăr un bilet la loto, dar nu verific niciodată dacă am câștigat. Când se strâng 20-30 de bilete le arunc.
Păstrez bilete de tren, bilete la spectacole de teatru, bilete de intrare la muzeu. Și două hărți.
Păstrez doar lucrurile care nu mai au nicio șansă. Trusa de prim ajutor. Zilele când donez sânge.
Mă gândesc cât de complicat ar fi fost dacă ar fi trebuit să hibernăm 3 luni pe an. Cineva cu siguranță ar fi trișat. 3 luni în care să nu știm nimic.
Încerc să-mi imaginez cum ar fi arătat războaiele noastre.
Norocul nostru a fost că săptămâna asta au înflorit castanii. Asta ne-a ținut ocupați.
Printre lucrurile pe care am vrut să le cumpăr au fost: o muzicuță, o chitară, un aparat de fotografiat. Am studiat totul cu atenție, apoi am renunțat.
Cu o zi în urmă văzusem o pasăre întinsă pe iarbă cu aripile desfăcute și capul în pământ. M-am întrebat de ce o fi murit apoi am văzut-o cum și-a luat zborul.
Uneori gândurile mele sunt gândurile unui animal de mici dimensiuni cel mai probabil îmblânzit.
Fata ieșise să scuture o mochetă mică de praf. Avea căști în urechi. Nu știam cum să trec pe lângă ea să n-o sperii. Ne-am spus bună ziua încet să nu deranjăm muzica sau altceva. Nu părea nici speriată, nici uimită. Am ajuns la magazin cu puțin înainte de a închide. Am cumpărat o ramă foto. Asta era urgența mea. La întoarcere am privit cerul. Jumătate cu nori, jumătate țipător de senin. Ăsta a fost un semn bun.
Mă uitam la oameni. Mergeau în grupuri. Erau și unii singuri. Mă gândeam că așa va fi și în Rai.
Privește cerul.
It looks good for you.
S-au oprit să fotografieze o gărgăriță. Copilul a strigat: zâmbește.
Cum se numește locul acesta, am întrebat. Locul și lucrul acesta.
Uneori vrei să știi dacă e cineva la capătul firului. Așa că te îndrepți spre capătul firului. Pășești cu groază pentru că firul se poate rupe în orice clipă. Atunci îți trece prin cap că ai vrea să bei o cană cu apă rece sau să deschizi fereastra și să vezi muntele. Încă nu ai ajuns nici la jumătatea drumului.
Poate limba pe care o vorbești nici nu se potrivește cu starea ta interioară.
Era 22 martie. Mă întrebam ce mai trebuia să fac. Deschideam cartea și încercam să citesc ceva. Dar nu reușeam. Mă gândeam să deschid altă carte. De fapt voiam să le deschid pe toate. Clar e că voiam să citesc ceva.
Din când în când mă uitam la ceas. Îmi aminteam ceva ce am spus mai demult, spune-mi ceva neimportant despre tine. De fapt am spus multe cuvinte. Cu ele voiam să alcătuiesc o propoziție simplă. Întotdeauna mi-au plăcut propozițiile simple. De câteva ori mi-a reușit.
Mă uit pe fereastră. A înflorit și cireșul, îmi spun. Ăsta e penultimul lucru la care mă gândesc.
Am să cumpăr aparatul de fotografiat. Apoi chitara. Nu mai știu care era cel de-al treilea lucru. Apoi am să câștig la loto. Am să fac toate astea cât de curând.
Faptul că aici totul e posibil ar fi trebuit să ne pună demult pe gânduri. Am fi găsit un nume mai potrivit locului acesta.
Read more...Beau ceaiul It's good for you de doi ani. Câte două căni jumate în fiecare seară. Mai am jumătate de cană și mă culc. Ultima fereastră luminată din tot cartierul. Mă întreb dacă l-aș fi băut dacă ea nu ar fi zis It's good for you. Dar de ce ai avea încredere în vorbele unui străin? Colegii mei beau ceaiul ăsta de ceva timp dar eu nici măcar n-am vrut să gust. Acum ei au renunțat și continui eu. Două căni jumate în fiecare seară. Doi ani. It's good for you.
Aș putea sta și privi-o pe fata care citește mult timp. Care stă aplecată asupra unei cărți. Prin fundal trece din când în când cineva. Locul ales e destul de ciudat. În fața ușii de la balcon. Și poziția corpului puțin îndreptată spre interior.
Asta îmi place cel mai mult aici. Frânturile acestea. Aceste câteva propoziții de pe o pagină dintr-o carte deschisă la întâmplare. Nu vreau să văd tot. Ar fi îngrozitor.
Să fim îngăduitori cu cei care citesc. Nu ei vor moșteni lumea.
Beam vin moldovenesc. Citeam poezie contemporană rusă și-i înjuram în gând pe ruși. Îi înjuram pentru că nu reușiseră să identifice corect dușmanul. Pentru că nu protestau.
Înainte de a începe războiul aveam o părere proastă despre ruși pe care încercam să mi-o cenzurez. Îmi spuneam că rusul de rând nu e așa, că rusul de rând e în primul rând om și apoi rus.
Ca să devii un om rău ai nevoie de foarte mult timp. Nu poți deveni om rău peste noapte. La sfârșit trebuie să-ți rămână timp să te căiești. Nimeni nu-ți poate garanta acest timp.
Iar ea se apucase să citească istorie. Cumpărare 5 cărți de istorie. O istorie a oamenilor. O istorie simplă. Ce este istoria și cum ne putem feri de ea. Și alte câteva. În timpul acesta istoria ocupa orașe întregi. Oamenii fugeau din calea istoriei. Tinerii din Rusia semănau cu tinerii din Germania care semănau cu tinerii din Polonia. Problema eram noi, adulții. Tinerii din Rusia încă nu deveniseră ruși, după cum tinerii din Germania nu deveniseră încă germani. Mult timp istoria fusese falsificată. Iar noi credeam în istorie mai mult decât în orice altceva. Pentru că așa ne învățau.
Read more...Încerc să-mi imaginez un oraș fără pic de verdeață. Fără niciun copac. Doar beton, oțel și sticlă. Și plastic. Totul făcut ca să dăinuie. Nu să supraviețuiască. Mă uit la locuitorii acestui oraș. Îi privesc până când intră în casă.
[Ar trebui să te trag de mânecă, să nu te las să treci, să-ți pun piedică.]
Și totuși ar rămâne cerul. Întotdeauna rămâne cerul. Cerul care ține loc de orice.
Orașul în care oamenii așteptau să plouă nu e acesta. Mult timp am trăit în eroare. A fost o vreme când îmi apăram orașul de părerile nechibzuite ale celorlalți. Acum n-o mai fac. Pe străzile acestui oraș uneori mă plimb.
Primele semne că venise primăvara erau desenele cu creta pe trotuare și copacii care înfloreau. Primii înfloreau corcodușii, apoi cireșii și la sfârșit de tot castanii. Mai era vremea salcâmilor și a teilor. Apoi nimeni nu-și mai amintea nimic.
În primele zile mi se părea nedrept.
Uneori nu văd lucrurile. Așa am pățit într-o zi când nu am găsit strecurătoarea. Am căutat-o jumătate de oră. Seara când am rearanjat în cap lucrurile am văzut că tot timpul a fost în fața mea, pe masă. I-am trimis un SMS, ce bine că nu sunt un câine beagle, am spus. Ceva ce ar fi trebuit să spun cu o lună în urmă.
Miercuri m-am speriat. Mai târziu am pus pe hârtie premisele, mecanismul și concluzia. Totul era corect, însă nu înțelesesem mecanismul.
Voiam să spun ceva memorabil, ceva care să facă ziua mai lungă.
Toate războaiele noastre se petrec în același timp. Toate rugăciunile noastre se aud în acelasi timp. Și noi vrem ca cineva care nu cunoaște noțiunea de timp să intervină.
Read more...Femeia spune: Am luat cu mine copiii, o geantă de voiaj, un laptop și un cărucior. Cărțile pentru școala online.
Am lăsat în urmă un soț, o pisică și un hamster.
Femeia spune: Aici suntem în siguranță. Dimineața privesc cerul. Încerc să-mi amintesc ce culoare avea în ziua în care am plecat. Seara plâng.
În Rusia cuvintele război și invazie sunt interzise.
În Rusia s-a organizat un concert unde s-a celebrat nedreptatea. Două sute de mii de ruși au participat.
Naum scrie po(h)eme. Naum spune: Vreau să desenez un dreptunghi ca să-mi recapăt încrederea în oameni.
Și atunci toți desenăm câte un dreptunghi.
În Rusia cuvintele război și invazie sunt interzise.
În Rusia o fată a protestat ținând în mână o coală albă și a fost arestată.
În Rusia un milion de oameni nu au ieșit pe străzi.
Un ziarist rus a spus: „Eu nu mai am „țara mea”, pentru că ea aparține prietenilor lui Putin. Iar acum nu mai am nici „restul lumii”, pentru că Rusia este izolată”.
Să trăiești în prezent înseamnă să trăiești sub bombardamentele avioanelor rusești.
Noi, ceilalți, trăim în ceva care nu e nici trecut, nici prezent.
Noi suntem restul lumii, adică ce a mai rămas după ce Rusia a distrus tot.
Până la urmă suntem îngrozitori. Ceea ce ne face mai puțin îngrozitori e imaginația noastră. Nu ceea ce suntem, ci ce ne imaginăm că suntem. Ce ne imaginăm că sunt ceilalți.
Unde au eșuat poeții?
Unde au eșuat poeții din antologia TOT CE POȚI CUPRINDE CU VEDEREA?
O singură știre. În orașul nostru au ajuns 270 de refugiați. I-a adus un tren din nord. 270 de refugiați au spus că vor să rămână aici. Ceilalți 700 și-au continuat drumul.
În weekend mergem să facem provizii. Vrem să fim ultimii supraviețuitori. Ultimii care văd nenorocirea.
La casă sunt doi tineri cu trei borcane de muștar și noi.
Oamenii vorbesc despre copilărie despre cum ajungeau cu mașina la malul mării întindeau cortul și făceau lucruri banale toată ziua. Sau vorbesc despre lucrurile banale pe care le fac azi de care își vor aminti peste 20 de ani vor spune că și ei făceau lucrurile astea cumpărături. teatru. parc. prieteni. poate o carte și ei erau în rândul oamenilor și timpul era de partea tuturor un tort uriaș din care fiecare tăia doar felia pe care putea să o mănânce.
Zilele erau lungi. Nimic nu putea fi străbătut de la un capăt la altul.
Când ceilalți își vor aminti de tinerețe sau de anul 2021, tu o să spui că ai văzut 4 curcubeie, toate în aceeași zi. Nu-ți mai amintești ziua și poate că nici nu au fost 4 ci 7. Și dacă te vor întreba cum ai făcut asta tu o să răspunzi că ai stat nemișcat. Și că de atunci deseori ai stat nemișcat.
În dreptul fiecărui poet era și o scurtă prezentare. Reușite. Eșecuri. Orașul în care trăiește. Poeții locuiau toți în orașe mari. Orașele mari sunt cele de care a auzit toată lumea. De aceea și orașele mici sunt uneori mari.
O poetă locuia în orașul natal. Un poet locuia în două orașe.
O plăcuță În orașul acesta locuiește poetul D::C ar fi utilă cu condiția ca nimeni să nu fi auzit de el.
Se terminase PANDEMIA și începuseră INVAZIA și RĂZBOIUL.
2 ani rezistase virusul pe tărâmul oamenilor.
SAVE ALL.
SAVE US.
SAVE LOCATION.
Ora 22:22. Ninge. E a doua oară când ne izbim de fulgii de zăpadă. În părculeț o fată în palton roșu face cercuri prin zapadă. Aleargă. Nu e copil. Cineva cred că m-a auzit când am spus că doar câinii se mai bucură așa.
Știm că e o nouă zi pentru că ninge.
Poporul rus nu există. Dacă ar exista poporul rus s-ar împotrivi războiului. În prima zi ar ieși pe străzi o sută de mii de oameni. A doua zi un milion. A treia zi războiul s-ar opri.
Îmi pare nespus de rău pentru poporul rus care nu există.
Eu sunt ARTIST. Menirea mea e să creez opere de artă pe care să le admire lumea. Eu sunt SPORTIV. Menirea mea e să câștig competiții și să devin cel mai bun. Eu sunt PREȘEDINTE. Menirea mea e să veghez. Eu sunt BISERICĂ. Menirea mea e să aduc oamenilor iertarea. Eu sunt OM DE RÂND. Menirea mea e să mă îngrijesc de pătrățelul meu fără de care lumea nu ar putea să existe. Nu, nu eu pot opri războiul.
Să fii rus și om zilele astea. Trebuie că e îngrozitor. Să știi că totul se întâmplă în numele țării tale și din vina ta.
E o zi din aceea în care poți să numeri pe degete toți oamenii.
Read more...Te gândești la țara imaginară imprimată cu roșu pe tricoul tău albastru. La oamenii care au rămas să trăiască acolo.
Deschizi cartea și reușești să scoți din ea 10 propoziții simple pe care le vei urmări toată ziua.
Nu-ți place că totul se desfășoară împotriva ta chiar și lucrurile care se petrec la sute de kilometri depărtare.
Azi vremea va fi neplăcut de frumoasă, spun în cor oamenii de la meteo.
Nu vrem să începem noi războiul, a spus. Dar cine îi dăduse dreptul să folosească acest cuvânt? În numele cui vorbea?
Când ești bărbat în toată firea nimeni nu te ajută dacă te atacă doi câini proști (celui mic, negru, i-ai și spus prostule când totul s-a terminat însă el nu a înțeles nimic). Se consideră că poți să te aperi singur așa că te aperi cu geaca dar nu reușești decât să-i întărâți.
Înainte ai încercat să te aperi cu vorba bună. N-a mers. Apoi ți-ai spus, și acum ce fac?
Cel puternic trebuie să-l protejeze pe cel slab. Cel fericit trebuie să fie primul care deschide gura. Și totuși, dacă nimeni nu e puternic, dacă nimeni nu e fericit?
O lume. Două lumi. Lumea de aici și lumea de acolo. Lumea de la etajul 7 care se apropie încet de fereastră și-și aprinde țigara. Lumea de la 8 dimineața din ziua de marți anul 2019. Prea puține lucruri și prea multe lumi. Sau dimpotrivă. Și tu care spui, acum vom întoarce capul în partea cealaltă.
Read more...Câinele. Porumbeii. Tânărul care plimbă câinele. Portretul puțin mișcat al unei femei care fumează la etajul 7. Și pânza aceea de păianjen.
I like the cold weather. The cold weather keeps me warm.
I like when outside is 5 degrees below zero. At 5 degrees below zero I feel alive.
Despre o stare de bine care nu era la locul ei, la asta mă gândeam atunci.
Read more...Bufnița care se temea de întuneric a spus
și omul care se temea de bufniță am adăugat.
Întotdeauna mai adăug ceva. Nici titlul unei cărți pentru copii nu mi se pare suficient.
Ca în fiecare sâmbătă porneam în marea expediție spre PARC.
Cine iubește invadatorii? Cine l-ar iubi pe cel puternic care-l lovește pe cel slab? Poporul german a fost iertat cu condiția să nu se mai repete. Pe ruși însă nu i-a iertat nimeni. Poate asta e problema acum. Dar cine ar fi putut să-i ierte?
De fiecare dată toți sunt încrezători că n-o să se întâmple. Și dacă se întâmplă toți sunt încrezători că se va termina repede.
Un bărbat a construit o casă care se rotește pentru că soția lui voia să vadă în fiecare zi altceva
asta
și călătoria celor 29 de mii de rățuște de plastic pe ocenele planetei
călătorie începută pe 10 ianuarie 1992 dintr-un accident.
Înainte de a pleca ai simțit nevoia să speli câteva vase, să muți câteva lucruri prin cameră. Înainte de asta ai scris: ce bine că nu sunt un câine beagle. Dacă aș fi fost un câine beagle totul aici ar fi fost ros, distrus. Hainele ți le-ai pus unele peste altele, în vârful lor ai pus un steguleț.
Cel mai naiv gest, doi copii făcând cu mâna unui tren. La capătul călătoriei ai realizat că în trenul acela ești tu.
Când eram mic îmi imaginam că înainte de a muri unii oameni se hotărau să devină statui.
Îmi imaginez întâlnirea dintre un om și îngerul său păzitor. Unul spre celălalt alergând. Îmbrățișându-se. Apoi izbucnind amândoi într-un plâns din acela în stare să strice tot.
În joacă declarasem ziua de 14 ianuarie ziua internațională în care ne molipsim de la ceilalți.
Mă sunase să-mi spună că au tăiat bradul și că nu se mai poate face nimic.
Cineva sosise într-un oraș mare să vândă o mandolină. Altcineva se plângea că nu știe să înoate.
Odată ce înțelegeai modelul puteai să spui ce o să se întâmple. Modelul era să faci 10 pași înainte și 10 pași înapoi.
Când treceam pe lângă cineva se auzea un mic clinchet.
© Blogger template Writer's Blog by Ourblogtemplates.com 2008
Back to TOP
