Un produs Blogger.

luni, 25 iunie 2018

Corect : Să declari că vei vota moțiunea de cenzură.
Incorect: Să declari că miercuri vei lua o hotărâre.
Corect: Să te delimitezi.
Incorect: Să nu vezi imaginea de ansamblu.
Corect: Să nu participi la o mârșăvie.
Incorect: Să participi, dar să nu votezi.
Corect: Să ai un discurs bun.
Incorect: Să ai doar un discurs bun.
Corect: Să ai principii.
Incorect: Să le negociezi.

Read more...

Era un oraș cu multiple probabilități.
Se auzeu focurile de artificii deși în oraș nu se întâmplase nimic toată ziua în afara celor 20 de cetățeni pașnici.
Un câine mergea în zig-zag prin piața din centrul orașului ca prin pustiu.

Read more...

duminică, 24 iunie 2018

O scurtă istorie.
Iliescu ne-a dat Partidul.
(Partidul ni l-a dat pe Năstase.
Năstase ni l-a dat pe Ponta.
Ponta ni l-a dat pe Dragnea.
Dragnea ni l-a dat pe Dragnea.)
Și asta a fost tot.

Read more...

Afară câțiva băieți bat mingea, fetele joacă un joc de-ale lor, de neînțeles. Strigă. Se aud începuturi și sfârșituri de propoziții. Bucuria lor e un spațiu închis.
La fel e și frustrarea noastră. Într-o zi ei vor trebui să lupte cu Partidul și să-l înfrângă. Poate ei vor fi mai mulți.

În comunism viața noastră decurge normal. Ne trezim la ora 6; la 7 mergem la cantina de cartier să luăm micul dejun. La ora 8 suntem pe șantier. Mai ridicăm un etaj sperând că de data asta fundația va ceda.

Read more...

sâmbătă, 23 iunie 2018

Ei nu au spus: vă vom conduce timp de 45 de ani, iar după aceea tot noi vă vom conduce, dar ne vom numi altfel. Nu. Ei au spus că ne vor conduce pentru totdeauna.
Nu ne-am speriat. Din ce știam noi eternitățile nu aveau cum să țină prea mult.

Read more...

Nu am înțeles niciodată cum au fost posibile dictaturile. Cum majoritatea a cedat în fața unei minorități sub amenințarea unor arme de jucărie -  pentru că orice armă îndreptată împotriva a milioane de cetățeni nu e decât o armă de jucărie.
Nu pot accepta afirmația: să salvăm ce se mai poate salva. Dacă s-a pierdut esențialul, nu mai e nimic de salvat.

În 1990 puteam face dreptate și nu am făcut.
Ei au spus: Îl iubesc pe rege. Nu-i nimic, vor învăța să ne iubească și pe noi.
Cred că am învățat.

Am pierdut 28 de ani. Mai putem pierde 73.

Read more...

Nu sunt atât de ticăloși încât să distrugă totul.
Ba da, sunt.

Pe timpul nostru, când noi eram de pază, România a fost furată.
O țară în care cetățenii nu și-au înțeles rolul.
Cu ideea asta va trebui să trăim.

Dar cum ar fi fost dacă am fi reacționat de fiecare dată când se petrecea ceva nedrept? Cum ar fi fost dacă Biserica reacționa când oamenii politici comiteau abuzuri? Oare Biserica înțelege că avea un rol social major și că a eșuat? Oare UDMR înțelege că și-a definit prost scopul? Când noi toți ceilalți înnebuneam de ce nu era nimeni lucid în țara asta?

Să mai așteptăm minunea de la sfârșit? Sau sfârșitul deja s-a jucat?

Read more...

vineri, 22 iunie 2018

Doar o minune sau o catastrofă ne-ar mai putea salva de Partid.
În fiecare zi națiunile trebuie să-și justifice existența.
Națiunea aceasta nu mai justifică nimic.
Nu e normal ca 600 de mii de români să protesteze în timp ce ceilalți nu fac nimic.
Ei spun: Doar împreună ne putem salva.
Noi spunem : Nu puteți ignora 600 de mii de români la nesfârșit.

Binele obligă.
Răul corupe.
Dar mai e ceva.

Read more...

sâmbătă, 16 iunie 2018

Deși nu mai avea absolut niciun motiv dimineața ea se trezea și mergea pe drumul acela drept pentru ca el să o vadă. Pentru că el încă avea suficient de multe motive.
Totul ține de ordinea în care îți amintești lucrurile.

Read more...

joi, 14 iunie 2018

Fără să-i pese, fără să știe că cineva o ascultă pasărea continuă să cânte.
Deasupra vocea unui copil spune: Dă-mi mingea!

În rest totul e așa cum s-a notat undeva. Și abia acum cineva citește.

Read more...

Poate cineva mi-a pus pistolul la tâmplă.
Poate altcineva mi-a călcat cămașa, pantalonii, mi-a adus pantofii de pe hol.
Mi-a făcut un sandviș, a pus sticla cu apă în servietă.
Mi-a dat un teanc de coli albe și un pix.

Și apoi?
Apoi nu mai contează.
Toți am ajuns cu bine pe buza prăpastiei.

Read more...

marți, 12 iunie 2018

În ziua de azi fetele aruncă cu pietre în sticle de plastic și își spun una alteia Roxana.
Băieții construiesc lumi subterane în care la deplină maturitate se vor retrage.

Read more...

Aceasta e povestea Adelei și a lui Sebastian.

Iar eu sunt povestitorul. Sunt cel care ar trebui să le spună povestea. Și nu întreaga poveste, ci povestea a câtorva ore din viața lor.

Aceasta e povestea acelor ore.

S-ar putea crede că de data aceasta am libertate deplină. Că din acest moment orice e posibil. Că singura limită este cerul sau imaginația mea, sau vreun blestemat de război, o blestemată de boală, sau un nenorocit de accident pe care nimeni nu poate să-l prevadă. Că pot crea întâmplări, aranja decoruri, declanșa crize personale. Că pot construi orașe acolo unde până mai ieri era doar un lan de porumb sau de rapiță. Sau nici măcar.

Și probabil e adevărat.

Dar totuși nu pot să fac aceste lucruri. Nu pot să le fac să pară credibile. Nu pot să fac câteva păsări să zboare deasupra acestui oraș pe care nu l-a construit nimeni și care până mai ieri era doar un lan de rapiță. Nu pot, pentru că credibil e doar ceea ce trăiești tu. Ceea ce simți pe pielea ta. Ce gândești tu. Restul e o convenție între mine și tine, cel sau cea care vei citi aceste rânduri.

Bănuiesc că vrei să știi cine sunt Adela si Sebastian. Ce vârste au. Unde sunt în acest moment. Și mai ales de ce Adela și Sebastian. Am să încep cu ultima ta curiozitate. De ce Adela și Sebastian? Pentru că Adela și Sebastian sunt parte a acestei convenții. Pentru că tu m-ai angajat să-ți spun povestea lor și mi-ai dat timp o săptămână pentru a face acest lucru. Îmi vei spune că nu îți amintești când am încheiat această convenție, acest contract social. Ei bine nu îți voi satisface această curiozitate. Trebuie doar să știi că s-a întâmplat la un moment dat.

E deci o zi banală de vineri. E ora 18 și 13 minute. Știu asta pentru că tocmai m-am uitat la ceas. Adela și Sebastian stau pe treptele unui teatru din București, o clădire foarte impozantă (vezi? până la urmă nu a fost nevoie să construiesc nici un oraș) și așteaptă să înceapă piesa de teatru.
Pe Adela clădirile impozante o sperie dar în același o și atrag. Lângă clădirile acestea impozante Adela pare mică. Putem spune că Adela își dorește să fie mică sau să pară mică și o clădire impozantă face ca acest lucru să se întâmple brusc. Adela de felul ei nu se grabește. Ar putea chiar să aștepte să devină mică, însă nu mai mult de un an. Perioadele mai mari de un an o sperie și spre deosebire de clădirile impozante nu o atrag deloc. Dacă ea își dorește ceva, timpul în care dorința ei rămâne valabilă e un an. Desigur sunt și excepții, dar ele sunt niște piloni pe care ea și-a construit fundația personală deci nu pot fi puse în discuție.

Și lui Sebastian îi plac clădirile impozante (clădirile care adăpostesc instituții de teatru de regulă așa sunt) și în plus lui îi place și Adela. Dacă ar fi ceva de care Sebastian ar trebui să se sperie, atunci acel ceva ar fi întunericul. Formele diferite de întuneric. Uneori și tăcerea care se instituie între doi oameni e o formă urâtă de întuneric. Dar sunt și alte forme pe care Sebastian ca de obicei nu le poate exemplifica. El e mai degrabă genul de om care recunoaște ceva doar cand îl vede și atunci se apropie cât mai mult de acel lucru ca să-l vadă cât mai bine. Lucru sau om? Nici unul, nici altul. E mai degrabă un concept, iar el unui concept îi spune lucru. Atunci când Sebastian se gândește la un lucru se gândește de fapt la conceptul – lucru, altfel el se gândește la un obiect. Poate la un moment dat, dacă Adela îl va intreba, Sebastian va reuși să fie mai explicit în privința acestui concept-lucru.

Adela e puțin tristă. Desigur că îi face plăcere compania lui Sebastian și e nerăbdătoare să înceapă piesa de teatru - a acceptat imediat propunerea pe care Sebastian i-a făcut-o de dimineață de a merge la teatru - dar e ceva care o întristează. Ceva care uneori e acolo. Sau ceva care nefiind acolo uneori dă peste ea, poate din greșeală sau poate că așa trebuie. E un al treilea personaj. Pentru Adela persoanjele nu sunt neapărat oameni. Ea nu se ferește să-i spună unei stări personaj, unei clădiri, sau unui obiect. Pare ciudat, dar acestea sunt ciudățeniile ei – și ea împreună cu ciudățeniile ei e Adela – dar e dispusă totuși să le revizuiască dacă cineva drag i-ar cere asta sau ar putea să o facă singură, dar tot pentru acel cineva drag.
Deci personajul tristețe o cam șicanează pe Adela fără să-i spună de ce, lucru care e și mai enervant.

Sebastian se uită la ceas. E 18 și 13 minute, îi răspunde Adelei, fără ca ea să-l fi întrebat musai acest lucru. Mai avem 47 de minute până începe spectacolul, spune el, 30 de minute până vom putea intra în sală.

Adela se uită la stropii de ploaie care cad într-o băltoacă din fața clădirii impozante care adăpostește instituția numită teatru și încearcă să ignore personajul tristețe și să fie cât mai atentă la Sebastian. Dă din cap afirmativ când el ii spune cât e ceasul și cât timp mai au de așteptat până să înceapă piesa de teatru. Totuși Sebastian nu e un personaj. Nu se poate gândi la el ca la un personaj. Dacă Adela ar spune povestea lui Sebastian acum ar fi momentul potrivit să-l descrie. Dar dacă Adela ar spune povestea Adelei și a lui Sebastian ar încerca să amâne cât mai mult momentul acesta.

Sebastian se gândește la lumea exterioară și se întreabă ce este în acest moment exterior lui. Se uită la Adela și se întreabă cât din ea îi este exterioară. În mod normal problema poate fi tranșată destul de simplu: exterior e tot ce percepi cu cel puțin unul din cele cinci simțuri. Din acest punct de vedere o mare parte a Adelei îi e exterioară. Dar Sebastian are o idee năstrușnică. El crede că tot ce poate cuprinde cu privirea face parte din interiorul lui. Poate de aceea lui Sebastian îi este frică de întuneric.

Adela își dă seama că fără a spune neapărat o poveste, a lui sau a lor – oare de ce e incapabilă să spună povestea ei? - , a adus pe lume o mulțime de personaje. Personajele Tristețe, Bucurie, Teamă, Iubire plus unele personaje obiecte, datorită ciudățeniei ei, au prins contur, chiar dacă nu viață. Totuși nu a făcut nicio greșeală. De personajele acestea știu doar ea și Sebastian, în schimb de restul personajelor, cele care au rezultat în urma unor romane sau nuvele sau piese de teatru, știu mult mai mulți oameni, mii până la câteva milioane. Înseamnă că unele personaje au viață și alte personaje au formă, își spune ea, și nu este foarte departe de adevăr.

Sebastian se gândește și el la personaje. A început prin a se gândi la personajele din piesa de teatru care trebuie să înceapă și s-a întrebat dacă în acel moment ele sunt vii. Și-a răspuns că da, ele sunt vii pentru că actorii trebuie deja să le fi îmbrăcat până la ora aceasta. Dar dimineață când i-a propus Adelei să meargă la teatru erau vii? Probabil că nu pentru că actorii dormeau la ora aceea. Și totuși, personajele nu sunt niste simple haine, își spune el, iar în lume piesa asta trebuie că se joacă pe zeci de scene. Poate chiar se joacă la fiecare oră, deci la fiecare oră personajele sunt vii. Dar oare personajele care sunt jucate pe o scenă din Buenos Aires sunt aceleași cu personajele care vor fi jucate pe scena din București? Aici Sebastian nu știe ce să răspundă. Vede în această idee posibilitatea unei discuții lungi cu ramificații nebănuite pe care o poate avea cu Adela la momentul potrivit și surâde la gândul acesta.

Adela crede că tot ce a făcut până în acest moment, în care așteaptă alături de Sebastian pe treptele unei clădiri impozante din București, trebuia făcut. Fiecare drum trebuia parcurs în felul în care ea l-a parcurs. Chiar dacă e adevărat că într-un anumit punct poți ajunge parcurgând drumuri diferite, punctul de destinație nu mai e același. Capătul drumului e încărcat cu greutatea drumului. Deși folosise cuvântul greutate în mintea ei acesta căpăta cu totul alt sens. Dar de aici înainte Adela crede că tot ce se va întâmpla nu mai e obligatoriu să se întâmple într-un anume fel. Din acest moment, dintr-un anume punct de vedere, Adela este liberă. A trebuit să ajungă pe treptele acestei clădiri impozante într-o seară ploioasă de vineri ca să realizeze lucrul acesta.
De acum înainte tot ce se va întâmpla va însemna ceva, dar va însemna ceva într-un mod diferit.

Adela se uită la ceas. E 18 și 13 minute. Mai sunt 47 de minute până începe spectacolul, și 30 de minute până pot intra în sală.

Adela se uită la Sebastian și vrea să-l întrebe ceva. Voia să-l întrebe încă de dimineață.

Read more...

luni, 11 iunie 2018

Bine am venit în țara noastră!
Suntem 14 milioane de cetățeni infliltrați în această țară.
E de ajuns să suflăm o singură dată și partidul se clatină.
E 11 iunie 2018, ora 22:43.
Mâine va fi 12 iunie.

Read more...

duminică, 10 iunie 2018

Stau ca de obicei în cameră și fumez. O gărgăriță vine de niciunde și se așază pe mine, apoi își ia imediat zborul.
"Se petrec lucruri în camera aceasta despre care tu nici nu ai habar, iar eu sunt cel mai mare dintre ele."
"Sunt lucruri mai mari decât bucuriile și tristețile tale."
"În bucuriile și tristețile tale tu nu ești mai mare decât mine."

Read more...

duminică, 3 iunie 2018

E bine să ai un pachet de țigări la îndemână.
E bine să nu fumezi.
E bine să stai lângă un întrerupător și dacă apeși cu toată încrederea la capătul celălalt se aprinde un bec care luminează întreaga încăpere.
E bine să apeși întrerupătorul doar în cazuri de maximă urgență
pentru că atunci tot ceea ce trebuie să știi cu adevărat nu îți va mai fi străin niciodată.

Read more...

Cel mai mult pe munte îmi plăcea când ne întâlneam cu ceilalți și ne spuneam bună ziua. De regulă erau mai tineri decât noi, de regulă nu fumau, dar se opreau din când în când să admire priveliștea și făceau asta timp de o jumătate de oră apoi se ridicau și plecau; de regulă nu oboseau.
Uneori ne întâlneam cu oameni pe care nu-i mai vedeam niciodată, deși mergeam în aceeași direcție, deși era un singur drum, și oricât de mult am fi întârziat tot ar fi trebuit să-i vedem undeva în depărtare cel puțin sub forma unor puncte colorate sprijinindu-se unele de altele. De regulă ei spuneau că ne vedem sus. Dar erau străini iar pentru ei sus însemna poate altceva.

Read more...

sâmbătă, 2 iunie 2018

Mă delimitez de orașul acesta. Mă delimitez de magazinul în care am intrat să fac câteva cumpărături. Mă delimitez de zâmbetul fetei de la casă care îmi cere mărunt la început 70 de bani apoi 2 lei și 70 de bani apoi 42 de lei și 70 de bani pentru că i-am înmânat o bancnotă de 100 de lei. Mă delimitez de câinele negru pe care îl găsesc destul de apatic la intrarea în magazin.
Îmi voi crea propria colonie undeva pe un munte neumblat.
Nu am absolut niciun plan.
Cred că până la urmă binele rațional va învinge.

Read more...

vineri, 1 iunie 2018

Mă mut în bucătărie să mi se piardă urma. Din bucătărie mă mut într-o nouă țară, pe un nou continent, pe un munte. Acolo îmi petrec restul serii.

Read more...

Scoteam cartonașul albastru și spuneam stop joc.

Read more...

miercuri, 30 mai 2018

Istoria este crudă. Nu ne-a lăsat nici o insulă unde să ne putem retrage.

Read more...

marți, 29 mai 2018

În tren aflasem întrebarea pe care o căutam de mult timp. Ce culoare are pasărea care lipsește?
O zi mai târziu vedeam pe câmp o pasăre care cu siguranță lipsea. Penele din jurul gâtului erau roșii. Dar ăsta era doar unul din nenumăratele răspunsuri corecte.

Read more...

sâmbătă, 26 mai 2018

Toate lucrurile conduc către toate lucrurile.
Nimic nu se pierde, nimic nu se transformă.

Read more...

luni, 21 mai 2018

Poate am traversat o zonă de turbulențe.
Poate m-am intersectat cu un stol de gâște sălbatice.
Acestea sunt ipotezele pe care de obicei le iau în calcul.

Read more...

duminică, 20 mai 2018

Lumea se tot învârte. Din când în când se oprește să-și tragă sufletul și în timp ce așteaptă face câte o statuie vreunei păsări sau vreunui obiect care a impresionat-o mai mult. Când e gata își continuă mișcarea. Nu se uită niciodată în urmă. Și ce ar putea să vadă în urmă în afara unui lung șir de statui, în afara unor statui?

Read more...

Din când în când mă uit pe fereastră. Uneori prin fereastră văd locuri și păsări îndepărtate, văd țări îndepărtate pe care am să le vizitez îmtr-o zi. Uneori prin fereastră îmi văd copilăria și mă gândesc că a trecut nepermis de mult timp, că cercul la un moment dat se va închide, că voi fi fie în interiorul, fie în afara lui.
Și totul se întâmplă parcă bătând din degete.

Read more...

Ei s-au întors.
Ei hotărăsc ce trebuie să mâncăm azi.
Ei hotărăsc dacă o să ne placă.
Ei cred că dacă spunem că ne place e pentru că ne e frică de ei.
Dar noi suntem buni cu ei. Știm că în curând vor pleca și nu se vor mai întoarce niciodată.

Read more...

vineri, 18 mai 2018

Aici toate lucrurile se termină.
Primele se termină chiar bețele de chibrit.

Read more...

Read more...

joi, 17 mai 2018

În orice poveste există și un sâmbure de adevăr: Povestea.

Read more...

Poate și pe el l-o fi durând ceva cât o inimă, spunea privind un motan ce stătea întins pe o bancă undeva între plictis și moleșeală.
În univers păsările începeau să cânte. Nu mai ploua.

Read more...

  © Blogger template Writer's Blog by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP