joi, 14 ianuarie 2010
În generală, la ora de muzică trebuia să bat tactul sau ce era reprezentarea aceea când mie îmi ieşeau nişte triunghiuri în aer. Nu mă pricepeam şi profesorul îmi mai trăgea câte o palmă. Era aproape chel, avea păr pe degete şi îl vedeam prin cartier trecând ţanţoş pe o bicicletă veche. Mai târziu, la ora de geometrie, desenam triunghiuri pe tablă şi le înţelegeam, dar tot nu m-am prins. Asta până azi.
2 păreri:
...si care-i skepsisul?
...mi-ai reamintit de profa de muzica ,era scunda si canta la un acordeon mare, iar parul il avea mai ales pe picioare. triunghiurile tindeau la mine sa devina cercuri, erau obositoare orele acelea. ...si de domnisoara Popescu, la care, daca greseai un cuvant dintr-o definitie matematica, iti zicea cu zambet acru "multumesc, stai jos, ai nota 3". nu ierta pe nimeni, exceptie o colega care se miorlaia tot restul orei si isi sufla nasul continuu, eu i-as mai fi dat un 3 pe ziua respectiva. mult mai tarziu, am auzit ca domnioara Popescu s-a casatorit, la aproape de 50 de ani, cu un supergeniu in calculatoare... si ca s-a mai calmat, inainte de pensionare, dupa ce a terorizat generatii intregi de copii.
poate ca relatarile astea nu-si au locul aici, dar mi-am amintit si am simtit nevoia sa impartasesc aceste amintiri.
pe profa mea de mate o chema Munteanu, la fel si pe cea de istorie. probabil ca pe profu' de muzica il chema Popescu. de fapt nu am nici o preferinta acum. adevarul e ca eu nu retin numele oamenilor, fie ca sunt profesori, colegi sau alti oameni. cu mici exceptii. imi pare rau ca nu mai stiu cum il chema pe profu' de fizica. iar pe doamna de romana tocmai mi-am amintit-o.
pai nu are skepsis.
Trimiteți un comentariu