sâmbătă, 12 februarie 2011
Sunt unii oameni care cred că e un lucru extraordinar faptul că mă întâlnesc pe stradă. De regulă ei sunt pe trotuarul celălalt, sau într-o maşină, se întreabă, Ăla nu e Adrian? Dar ce face? Se duce la serviciu. Da, e cu adevărat Adrian. Când sunt mai puţin adevărat nu mă vede nimeni. În camera de fumat îmi povestesc toate astea. L. păstrează pentru mine poveştile despre cărţi şi muzică. După ce a fost scrisă orice carte are o poveste a sa, îmi spune. Dacă i-a plăcut o carte aflu lucrul ăsta a doua zi. Nu se ruşinează să-mi spună. Natura relaţiei mele cu L. încă nu mi-a fost divulgată. Ştiu că avem vârste diferite, poate de aceea vorbim atât de uşor. Câteodată nici nu vorbim, dar nu e foarte important ce nu facem. În momentele acelea de tăcere orice zgomot cât de mic mă face să întorc capul în acea direcţie. L. întoarce capul cu mine. Odată s-a scuzat, nu mă pot abţine, să ştii. Mi-a zis: şi te găsesc vinovat.
2 păreri:
Când sunt oare oamenii "mai puţin adevăraţi"?
Dintr-o discuţie pe care o purtasem mai demult cu cineva rezulta că atunci când nu sunt în acord cu sine. Dar asta doar ei pot şti. Şi oricum pot fi în acord cu sine dar ar trebui să fie cumva în acord şi cu ceilalţi, şi aici se cam complică lucrurile.
Trimiteți un comentariu