miercuri, 1 iunie 2011
Pe atunci aveam obiceiul să stau în uşă(nu intram şi nici nu ieşeam). Stăteam acolo câteva ceasuri bune (întregi) şi număram - număram orice. Când nu era sigur o luam de la capăt. Câteodată mă plictiseam şi atunci dădeam cu banul. Dacă banul pica înăuntru ieşeam, dacă banul pica în afară intram. Dar asta nu era o regulă generală, niciodată n-a fost. Câteodată banul nici nu pica.
Când mi-a cerut să-i traduc o poezie dintr-o limbă străină m-am simţit dintr-odată foarte trist. Era ca şi cum mi-ar fi arătat cu degetul o pasăre în bătătură, mi-ar fi spus să o prind, să o tai, să o aduc în casă ca ea să o jumulească de pene, să o despice, să o facă maruntaie, să o pună la fiert într-o oală de trei litri, albastră(seara ne-am fi îndestulat din fiertura aceea până târziu, în farfuria mea păsărea şi-ar fi depus inima). Dar am spus nu.
Când mă întreba ce fac răspundeam, vorbesc cu mine, dar în minte ştiam că era o minciună.
0 păreri:
Trimiteți un comentariu