joi, 25 august 2011
Se întâmpla pe atunci să-i povestesc poeme, se întâmpla să-i placă, alţii îi povesteau filme, cărţi sau mă rog, întâmplări din viaţa lor reală, eu îi povesteam poeme, eram un bun povestitor de poeme, încercam pe cât posibil să fiu obiectiv, eram într-un fel un martor ocular al acestor poeme pentru că ele se întâmplau de mai multe ori în acelaşi loc, seara în care mă gândeam la lucrul ăsta era o seară de vineri, nimic neobişnuit în asta, ţineam un pahar de şampanie în mână şi o ţigară, ziua aceea nu fusese o zi neobişnuită dar aşa se întâmpla pe atunci să beau şampanie vinerea, dar acum nu mai fac aşa, şi nu mai povestesc poeme decât dacă e absolut necesar.
3 păreri:
Eu cred că uneori ţi se se-ntâmplă şi nu prea ai ce să-i faci. Bine, poţi să nu zici nimic atunci, doar să-l povesteşti când îţi vine. Şi aşa cu poemul. De multe ori se găseşte cineva care să vrea să-l asculte.
păcat că nu îi povesteai şi poemele cu magazii şi oficii, cu omul negru de la itimp şi cu firma de auzit
a, nu. alea erau poeme de serviciu, n-aş fi putut să i le povestesc.
şi oricum eu sunt de părere că locul poemelor de serviciu e la serviciu, în pavilionul acela verde unde avem birourile.
Trimiteți un comentariu