Electric bulbs & more

Aceasta e povestea Adelei și a lui Sebastian.

Iar eu sunt povestitorul. Sunt cel care ar trebui să le spună povestea. Și nu întreaga poveste, ci povestea a câtorva ore din viața lor.

Aceasta e povestea acelor ore.

S-ar putea crede că de data aceasta am libertate deplină. Că din acest moment orice e posibil. Că singura limită este cerul sau imaginația mea, sau vreun blestemat de război, o blestemată de boală, sau un nenorocit de accident pe care nimeni nu poate să-l prevadă. Că pot crea întâmplări, aranja decoruri, declanșa crize personale. Că pot construi orașe acolo unde până mai ieri era doar un lan de porumb sau de rapiță. Sau nici măcar.

Și probabil e adevărat.

Dar totuși nu pot să fac aceste lucruri. Nu pot să le fac să pară credibile. Nu pot să fac câteva păsări să zboare deasupra acestui oraș pe care nu l-a construit nimeni și care până mai ieri era doar un lan de rapiță. Nu pot, pentru că credibil e doar ceea ce trăiești tu. Ceea ce simți pe pielea ta. Ce gândești tu. Restul e o convenție între mine și tine, cel sau cea care vei citi aceste rânduri.

Bănuiesc că vrei să știi cine sunt Adela si Sebastian. Ce vârste au. Unde sunt în acest moment. Și mai ales de ce Adela și Sebastian. Am să încep cu ultima ta curiozitate. De ce Adela și Sebastian? Pentru că Adela și Sebastian sunt parte a acestei convenții. Pentru că tu m-ai angajat să-ți spun povestea lor și mi-ai dat timp o săptămână pentru a face acest lucru. Îmi vei spune că nu îți amintești când am încheiat această convenție, acest contract social. Ei bine nu îți voi satisface această curiozitate. Trebuie doar să știi că s-a întâmplat la un moment dat.

E deci o zi banală de vineri. E ora 18 și 13 minute. Știu asta pentru că tocmai m-am uitat la ceas. Adela și Sebastian stau pe treptele unui teatru din București, o clădire foarte impozantă (vezi? până la urmă nu a fost nevoie să construiesc nici un oraș) și așteaptă să înceapă piesa de teatru.
Pe Adela clădirile impozante o sperie dar în același o și atrag. Lângă clădirile acestea impozante Adela pare mică. Putem spune că Adela își dorește să fie mică sau să pară mică și o clădire impozantă face ca acest lucru să se întâmple brusc. Adela de felul ei nu se grabește. Ar putea chiar să aștepte să devină mică, însă nu mai mult de un an. Perioadele mai mari de un an o sperie și spre deosebire de clădirile impozante nu o atrag deloc. Dacă ea își dorește ceva, timpul în care dorința ei rămâne valabilă e un an. Desigur sunt și excepții, dar ele sunt niște piloni pe care ea și-a construit fundația personală deci nu pot fi puse în discuție.

Și lui Sebastian îi plac clădirile impozante (clădirile care adăpostesc instituții de teatru de regulă așa sunt) și în plus lui îi place și Adela. Dacă ar fi ceva de care Sebastian ar trebui să se sperie, atunci acel ceva ar fi întunericul. Formele diferite de întuneric. Uneori și tăcerea care se instituie între doi oameni e o formă urâtă de întuneric. Dar sunt și alte forme pe care Sebastian ca de obicei nu le poate exemplifica. El e mai degrabă genul de om care recunoaște ceva doar cand îl vede și atunci se apropie cât mai mult de acel lucru ca să-l vadă cât mai bine. Lucru sau om? Nici unul, nici altul. E mai degrabă un concept, iar el unui concept îi spune lucru. Atunci când Sebastian se gândește la un lucru se gândește de fapt la conceptul – lucru, altfel el se gândește la un obiect. Poate la un moment dat, dacă Adela îl va intreba, Sebastian va reuși să fie mai explicit în privința acestui concept-lucru.

Adela e puțin tristă. Desigur că îi face plăcere compania lui Sebastian și e nerăbdătoare să înceapă piesa de teatru - a acceptat imediat propunerea pe care Sebastian i-a făcut-o de dimineață de a merge la teatru - dar e ceva care o întristează. Ceva care uneori e acolo. Sau ceva care nefiind acolo uneori dă peste ea, poate din greșeală sau poate că așa trebuie. E un al treilea personaj. Pentru Adela persoanjele nu sunt neapărat oameni. Ea nu se ferește să-i spună unei stări personaj, unei clădiri, sau unui obiect. Pare ciudat, dar acestea sunt ciudățeniile ei – și ea împreună cu ciudățeniile ei e Adela – dar e dispusă totuși să le revizuiască dacă cineva drag i-ar cere asta sau ar putea să o facă singură, dar tot pentru acel cineva drag.
Deci personajul tristețe o cam șicanează pe Adela fără să-i spună de ce, lucru care e și mai enervant.

Sebastian se uită la ceas. E 18 și 13 minute, îi răspunde Adelei, fără ca ea să-l fi întrebat musai acest lucru. Mai avem 47 de minute până începe spectacolul, spune el, 30 de minute până vom putea intra în sală.

Adela se uită la stropii de ploaie care cad într-o băltoacă din fața clădirii impozante care adăpostește instituția numită teatru și încearcă să ignore personajul tristețe și să fie cât mai atentă la Sebastian. Dă din cap afirmativ când el ii spune cât e ceasul și cât timp mai au de așteptat până să înceapă piesa de teatru. Totuși Sebastian nu e un personaj. Nu se poate gândi la el ca la un personaj. Dacă Adela ar spune povestea lui Sebastian acum ar fi momentul potrivit să-l descrie. Dar dacă Adela ar spune povestea Adelei și a lui Sebastian ar încerca să amâne cât mai mult momentul acesta.

Sebastian se gândește la lumea exterioară și se întreabă ce este în acest moment exterior lui. Se uită la Adela și se întreabă cât din ea îi este exterioară. În mod normal problema poate fi tranșată destul de simplu: exterior e tot ce percepi cu cel puțin unul din cele cinci simțuri. Din acest punct de vedere o mare parte a Adelei îi e exterioară. Dar Sebastian are o idee năstrușnică. El crede că tot ce poate cuprinde cu privirea face parte din interiorul lui. Poate de aceea lui Sebastian îi este frică de întuneric.

Adela își dă seama că fără a spune neapărat o poveste, a lui sau a lor – oare de ce e incapabilă să spună povestea ei? - , a adus pe lume o mulțime de personaje. Personajele Tristețe, Bucurie, Teamă, Iubire plus unele personaje obiecte, datorită ciudățeniei ei, au prins contur, chiar dacă nu viață. Totuși nu a făcut nicio greșeală. De personajele acestea știu doar ea și Sebastian, în schimb de restul personajelor, cele care au rezultat în urma unor romane sau nuvele sau piese de teatru, știu mult mai mulți oameni, mii până la câteva milioane. Înseamnă că unele personaje au viață și alte personaje au formă, își spune ea, și nu este foarte departe de adevăr.

Sebastian se gândește și el la personaje. A început prin a se gândi la personajele din piesa de teatru care trebuie să înceapă și s-a întrebat dacă în acel moment ele sunt vii. Și-a răspuns că da, ele sunt vii pentru că actorii trebuie deja să le fi îmbrăcat până la ora aceasta. Dar dimineață când i-a propus Adelei să meargă la teatru erau vii? Probabil că nu pentru că actorii dormeau la ora aceea. Și totuși, personajele nu sunt niste simple haine, își spune el, iar în lume piesa asta trebuie că se joacă pe zeci de scene. Poate chiar se joacă la fiecare oră, deci la fiecare oră personajele sunt vii. Dar oare personajele care sunt jucate pe o scenă din Buenos Aires sunt aceleași cu personajele care vor fi jucate pe scena din București? Aici Sebastian nu știe ce să răspundă. Vede în această idee posibilitatea unei discuții lungi cu ramificații nebănuite pe care o poate avea cu Adela la momentul potrivit și surâde la gândul acesta.

Adela crede că tot ce a făcut până în acest moment, în care așteaptă alături de Sebastian pe treptele unei clădiri impozante din București, trebuia făcut. Fiecare drum trebuia parcurs în felul în care ea l-a parcurs. Chiar dacă e adevărat că într-un anumit punct poți ajunge parcurgând drumuri diferite, punctul de destinație nu mai e același. Capătul drumului e încărcat cu greutatea drumului. Deși folosise cuvântul greutate în mintea ei acesta căpăta cu totul alt sens. Dar de aici înainte Adela crede că tot ce se va întâmpla nu mai e obligatoriu să se întâmple într-un anume fel. Din acest moment, dintr-un anume punct de vedere, Adela este liberă. A trebuit să ajungă pe treptele acestei clădiri impozante într-o seară ploioasă de vineri ca să realizeze lucrul acesta.
De acum înainte tot ce se va întâmpla va însemna ceva, dar va însemna ceva într-un mod diferit.

Adela se uită la ceas. E 18 și 13 minute. Mai sunt 47 de minute până începe spectacolul, și 30 de minute până pot intra în sală.

Adela se uită la Sebastian și vrea să-l întrebe ceva. Voia să-l întrebe încă de dimineață.