joi, 10 ianuarie 2019
Și ce am mai putea adăuga la această ninsoare decât că credem în ea? Așa cum credem în florile de păpădie dacă chiar credem în florile de păpădie.
La un moment dat această zăpadă ni se va părea foarte grea. Atunci o vom ocoli.
8 păreri:
Am spus ”cerul” nu si ”pamantul”. N-ai decat sa o ocolesti daca ti se pare ca te-a murdarit.
Si Mos Craciun a existat, exista si va exista, indiferent ce gandesti tu.
Adapostul meu de furtuna s-a dus pe apa sambetei!
Stiam ca intr-o buna zi o sa simt si eu ce inseamna ”unde sa-si plece capul”.
Am simtit. Don t worry, be happy!
exista indiferent de ce gandeste oricine
Nu prea inteleg ce vrei sa spui.
Am citit insemnarea la care ai comentat si mi se pare o prostie. Probabil la momentul acela avea sens. Multe prostii am scris pe blogul asta. Probabil vreo 50 de insemnari din 2700 ar trebui pastrate. Restul trebuie sters. Deci nu te raporta la ce e scris aici si trebuie sters. Si nici macar la ce ar trebui sa ramana.
Ideea e ca am crezut ca am ceva de spus, dar nu am. Sau poate nu am gasit forma potrivita.
Poate nu e chiar o idee buna democratizarea scrisului. Nu ar trebui sa fie la indemana oricui. Pe de alta parte nimeni nu poate decide cine trebuie sa scrie si cine nu. Conteaza rezultatul. Dar eu nu sunt multumit de rezultatul la care am ajuns. Deci nu.
As zice ca credem mai mult in ceea ce nu se vede decat in ceea ce e real. S-ar putea ca lucrul asta sa ne ajute pe termen scurt dar pe termen lung o sa ne faca mai mult rau.
Din punctul meu de vedere tinerea acestui blog a fost o greseala. Asta vreau sa spun. Si cele 50 de insemnari nu pot justifica restul.
Despre tine
Zapada murdara e un non sens asta m-a durut. La asta am comentat dar in alta parte, acolo unde credeam ca ti-ai dat singur raspunsul desi este una din insemnarile tale de mult trecute.
Voiam si eu si ea (insemnarea) sa-ti dam un raspuns pe potriva dezamagirii si silei tale.
La fel, reactia ta de precautie stupida la jalea mea la fel de inutila pe blogul tau, si asta m-a durut. Commentul tau dupa ce am facut indiscretia prosteasca sa-mi intorc inima pe dos aici, a fost ca ai ”devenit mai intelept. te ia cu frig” (ca o reactie de aparare in fata fatorilor externi intruziv repulsivi, poate chiar daunatori, mai stii?!) Cand devii intelept nu te ia cu frig, te ia cu calduri (evident interioare) sau cu o seninatate muta si un cuvant de compasiune sau cu o pilda din care as fi putut trage concluzia inutilitatii suferintei mele tardive, ceva de genul.
Am zis ca nu vreau sa-mi raspunzi, dar n-as fi vrut sa nu gandesti macar de forma:”las-o pe nebuna sa se descarce, ca pleaca ea”, ”o sa scriu o insemnare neutra unde o sa spun ceva sensibil despre stalpul din fata casei, care emana o dara de lumina pentru orice trecator prin intuneric”, ceva de genul.
Chiar daca sunt suparata fiindca e a doua oara cand ai acelasi tip de reactie si nu numai ca nu ai devenit mai intelept, prudenta fara temei este deja boala secolului de care vad ca te-ai molipsit si tu, singurul de la care nu ma asteptam, dar trebuia sa-mi aduc aminte. Iertarea corecta, deplina, te face de multe ori sa uiti pana la stergerea informatiei, ca ai avut ceva de iertat. Reiterarea obiectului ei insa te obliga sa ti-o amintesti, asa, doar spre buna pază viitoare.
Despre falanster
Sau poate nici tu nu intelegi nimic din ce scriu aici, poate tot ce scriu despre trecut este o parere falsa, bazata pe impresii, bazate la randul lor pe iluzia acestei forme de comunicare, care de multe ori te introduce in probleme false, eronate complet.
Lumea asta partiala cu o multitudine de destinatari creaza adeseori neclaritati si confuzii ca-ntr-un balci in care exista si o dugheana a oglinzilor in care intrand nici macar tu nu stii daca esti cel care te priveste direct sau doar o alta oglinda, din care se refelcta o alta impresie a ta.
De, e si asta o lume care hraneste o forma noua de foame a lumii. Uneori foarte reusita, alteori doar un banc care te ”trateaza” invers, cu plans in loc de rîs sau cel mult cu sec.
Despre scrisul tau
Nimic din ce scrii nu e o prostie chiar daca uneori suna prosteste, nu prostesti pe nimeni despre esenta lui. O stare de spirit reflectata printr-un banal caricaturizant, uneori autozeflemitor, este un mesaj terapeutic: medicamentul pe care tu il prescrii are indicatii in sesizarea absurdului cu care suntem adesea inconjurati sau ne inconjuram. In timp ce placiditatea cu care contempli minimalist mediul imediat e o contraindicatie pentru orgolii de diferite tipuri. Asa cum simplitatea si deturnarea in rudiment a propriei trairi, ascunde o sfiala angelica in devoalarea profunzimii de care esti in stare si de care aproape ca nici nu esti constient. Asta indicand de fapt calitatea substantei sufletesti pe care o detii. Prin scrisul tau sui-generis, ne administrezi o doza serioasa de modestie alaturata de una de morfina cu care ar trebui sa ne vaccinam regulat.
Asta si in plus, ermeticul, introversia, simbolismul care aduce a hermeneutica (partial constienta, partial inconstienta) fiindca esti un refelxiv intuitiv, si uneori captezi fragmentele care conteaza dintr-o viitoare realitate sau dintr-o realitate pe care in mod normal n-ai avea cum s-o cunosti, fac din cateva propozitii sau fraze un lucru neobisnuit care poate fermeca dar mai ales innobila dimensiuni care tin mai putin de livresc si n-am sa le numesc, fiecare daca poate n-are decat sa le descifreze, dar sunt capabile sa il lase (pe livresc) mult in urma. Nu sunt toate textele tale asa cum spun in ultima parte, dar unele, da.
Asa ca lasa-l acolo. Modestia are valoarea ei pana in punctul in care nu dauneaza sursei care o degaja.
Ar mai trebui adaugat ca am vazut comentariul tau pe 17 Ianuarie, pe 19 Ianuarie mi-am dat seama la ce insemnare era.
Nu pot sa-ti spun daca gresesti sau nu.
Cineva spunea ca suntem victimele imaginatiei celorlalti, mai ales daca ceilalti cred chestii faine despre noi.
Greseala noastra e ca nu credem in coincidente.
Si apoi sa presupunem ca am spus ceva fara sens, de ce nu as avea dreptul sa gesesc in felul asta? Zic si eu.
Se intampla.
Nu poti.
Corect.
Da.
Nu stiu, si eu as fi vrut sa stiu.
Pfui, mi-am facut de lucru, ce greu ajung in pagina asta! Sa stii ca m-am gandit. O sa zici ca iar incep, dar…iarta-ma!
Sunt nesabuita. Amendarea unor principii, ca sa nu spun exact, in nume personal nu-mi fac cinste deloc. M-am invatat cu narav. Si orice invat trebuie sa aiba si un dezvat. Inainte chiar nu faceam asta.
E foarte limpede in capul nostru, poate al tuturor celor mai vechi pe un blog, ca imaginatia este o arma cu doua taisuri, carora, le primim efectul (ambelor taisuri). Intrebarea care se pune este daca merita. Si atunci trebuie despartite apele (fara alta aluzie). Omul are trei trepte de viteza de spin: trup, minte si suflet. Fiecare cu nevoile lui. Undeva la mijloc, ele s-ar putea intersecta, cazul ideal. Daca nu exista, pentru tine (încă), pentru altii poate sa nu mai existe acest ”inca”, dar nu conteaza fiindca vorbim de ce avem in mana acum. Asadar, avem anumite satisfactii pentru suflet si minte, multe, putine, acestea care sunt. Doua parti esentiale ale fiintei noastre dar imateriale-cu aproximatie, au. A treia parte nu are. In realitatea pipaibila insa, a treia parte poate avea si nu doar ea, si celelalte parti intr-o anumita masura, si zic –intr-o anumita masura- fiindca daca ar avea poate, zic poate, nu s-ar mai afla aici. Acest caz de palpabilitate ar trebui sa aduca multumire, insa se pare ca nu aduce, ca nu exista o umplere pe potriva golului. Descinderea aici il suplineste intrucatva si il nemultumeste intrucatva. E ceea ce avem si cu toate acestea nu ne putem bucura. O alta intrebare ar fi: e intelept sa nu ne putem bucura? In loc sa stoarcem ca pe-o lamiae tot ce ne poate oferi viata, ca si ea doar atata poate? De exemplu, eu ma bucur de dialogul cu tine, numai ca facand-o, in dialogurile precedente, l-am omis pe acel ”inca”, arestandu-l si nedandu-i posibilitatea existentei adevarate. Asta este greseala pentru care mi-am cerut iertare. Eu, aceea care vorbeam de libertatea alegerii intr-un discurs ”savant”, acum am avut ocazia sa si aplic, si n-am facut-o ceea ce l-a transformat in pura demagogie. Dar sunt capabila sa invat si sa repar. Conteaza pe asta, pentru ca am crezut in ceea ce am scris. Mai voiam sa-ti spun ca si eu m-am inteleptit in decursul timpului. Asa am aflat ca pe parcursul existentei lui, omul are nevoie sa pretuiasca fiecare iubire asa cum ii este oferita si cat ii este oferita, sa-i dea propria lui valoare, sa contribuie cu ceea ce ii este necesar celui care i-a daruit-o si cu nimic in plus si daca se poate cu nimic in minus, conservand-o si transmutand-o asa ar fi minunat, pe un plan superior, acolo unde celalalt poate spune: au fost clipe binecuvantate si nu asa cum omul are ”bunul” obicei, s-o transforme in ura, sau violenta, sau groaza, sau sila, sau dispret si sa se care cu ele in urmatoarea relatie pe care o poate pierde din cauza acestui bagaj pe care nu-l mai poate lasa jos.
Pentru plangerea mea la tine pe blog de moartea Cameliei insa, in viziunea curenta a unui om, nu ar trebui sa-mi cer iertare pentru ca nu te-a prejudiciat in ceea ce am scris mai sus, insa dupa viziunea mea, ar fi cazul, pentru ca oamenii nu ar trebui sa-si imparta poverile sufletesti cu alti oameni, ci doar bucuriile, astfel incat sa nu le intristeze sufletul si mai mult decat il au si nici sa se simta mai neputinciosi decat sunt sau i-ar face astfel de situatii. Undeva am aflat ca exista o astfel de planeta, pe nume Vertas.
As vrea sa ”te vad” razand fericit, macar intr-o insemnare si ea sa fie ultima.
Scrii mult. In ultimul timp eu nu mai pot citi decat poezie. Asta e un fel de a-mi cere scuze ca s-ar putea sa-mi scape ceva din ce ai spus.
Nu mi-o lua in nume de rau. Intr-un fel asa e si in viata. Vedem si intelegem doar o parte.
Dar sa zicem ca comentariul tau s-ar putea intitula "consideratii generale despre viata si literatura". In cazul asta eu as spune ca viata e ceea ce vedem si simtim iar literatura e ceea ce ne amintim ca am vazut sau trait sau ceea ce ni se pare ca vedem sau simtim.
M-as feri sa ma impart in trup, suflet si minte. Sau trup si constiinta.
Despre blog as spune ca sunt bloguri care pot fi citite din orice moment si ele sa insemne acelasi lucru, si sunt bloguri - cele personale - care pot fi intelese diferit in functie de momentul in care sunt citite.
Daca ar fi sa dau un sfat cuiva as spune: nu citi blogurile.
Cineva spunea "scrie un poem, chiar si unul prost, dar fa-o cum poti tu mai bine". Un sfat decent.
Cat despre mine eu zic ca sunt un om amuzant. Un pesimist nici nu poate sa fie altfel.
Si mai e ceva: Teatrul. Teatrul e o chestie faina.
Trimiteți un comentariu