vineri, 2 ianuarie 2026
Îmi fotografiasem mâna stângă. Mă uitam la fotografia aceea, dar mi se părea ceva ciudat. În fotografia aceea era doar mâna mea și nimic altceva. Ca și cum nu ar mai fi existat. Probabil eram singurul om care se speria de propria-i mână.
Ieșisem în balcon să închid fereastra, dar luna nu mai era acolo, pe fâșia aia de cer care se întindea între blocul meu și blocul de vizavi. Pe fâșia aia de cer unde se aflase cu o seară înainte. Nu mai era acolo sau nu trebuia să fie acolo? Înclinam mai degrabă asupra celei de-a doua variante. Nu trebuia să fie acolo, dar a fost. Iar asta se poate spune despre mai multe lucruri.
Cu câteva ore înainte o văzusem oglindidu-se într-una din ferestrele de la etajul 3 din blocul de vizavi. Putea fi un bec așa cum constatasem mai de mult. Putea să fie, dar n-a fost. Cu o seară în urmă voiam să stau mai mult să privesc cerul. Nu am stat. Și nu doar pentru că vedeam luna, care trebuia și nu trebuia să fie acolo, putea sau nu putea să fie acolo, ci pentru că vedeam și o mulțime de stele. Aș fi putut să le număr și să spun că pe bucata mea de cer ieri noapte am văzut 43 de stele. Asta ar fi dat greutate afirmației mele.
De ce nu scrii?
Și totuși asta nu e important. Scriind s-ar putea să-ți dai seama că nu-ți place de tine. Scriind s-ar putea să-ți dai seama că ești mâna aceea de care te vei speria.
0 păreri:
Trimiteți un comentariu