Blog întredeschis

>> duminică, 20 decembrie 2009

Oamenii liberi sunt puternici. A fi puternic inseamnă să fii cu puţin peste viciile şi sentimentele tale mai ales când acestea se împletesc atât de bine, să fii mai mult decât o sumă. Nu, nu am reinventat roata. Nici nu aş şti cum se reinventează. Sunt doar nişte vorbe în vânt. Se pare că e sezonul lor şi al paşilor pe zăpadă. Nişte prostii. Nu, nu am reinventat nici zăpada sau paşii pierduţi pe zăpadă, nici vântul. N-am reinventat nimic, nu te mai uita aşa la mine.

>> vineri, 18 decembrie 2009

Peste o vreme ne vom spune: îţi mai aminteşti iarna lui 2009? Eram tineri, trenurile aveau întârzieri de 90 de minute fiecare, drumurile erau blocate, pe străzi se formau rulouri mari de zăpadă, stăteam izolaţi în oraşele noastre, cuminţi/maturi ca nişte oameni de zăpadă.
Mersul pe stradă ni se părea un lux firesc. Eram certaţi cu ziua.

>> joi, 17 decembrie 2009

Lângă mine albul e înalt, albul s-a alungit peste bloc, dacă îl îmbrăţişez îmi vor rămâne urme de alb pe mâini, pe haine, dacă îl voi lovi cu piciorul îmi vor rămâne urme de alb pe ghete, şi nu vreau să le stric. Ştiu sigur că albul nu dispare, că nu se ia de la om la om, nu se şterge. Albul e permanent. Albul poate fi şi rece. De exemplu albul recent.

Am vorbit şi eu cu ea, arăta ca o eroină a zăpezii. Îi stătea bine. Aş fi putut să-i spun că eroii sunt de două feluri. Eroi salvatori şi eroi care rezistă: eroi aşteptând. Dar nu i-am spus, şi nu şi-a dat seama.

>> marți, 15 decembrie 2009

Ningea decent.

>> luni, 14 decembrie 2009

Timp de răzgândire: 90 de zile
Timp folosit:o zi
Timp rămas: 89 de zile
Timp pierdut: insuficient
Perplexitate:complexă
De fapt lucrurile nu stau chiar aşa, dar le forţez. Te gândeşti de zece ori, acţionezi, te răzgândeşti o singură dată(doar dacă trebuia să te gândeşti de unsprezece ori). Acesta e setul perfect. Altfel, orice ai face, întotdeauna va fi loc de răzgândire, mai mult decât pentru orice altceva.

Încerc să fiu cât se poate de neclar. Neclaritatea e o apă tulbure în care pot învăţa să pescuiesc/plutesc (dacă se dovedeşte că nu pot învăţa să pescuiesc). În plus mai am nevoie de răbdare. Acestea sunt condiţiile necesare şi gata. Acum sunt gata. Intru în sărbătorile de iarnă ca într-un bârlog.

>> sâmbătă, 12 decembrie 2009

Winter update: la zero grade au apărut brazii în oraş. La zero grade fix m-am întors din oraş. Oraşul era în stare de conservare, bună. Mai toată ziua a fost aproape fix.

>> vineri, 11 decembrie 2009

Am văzut un film românesc vechi cu actori cunoscuţi, dar parcă nu erau ei. De fapt eram mai mult ca sigur că era un film cu actori necunoscuţi care aveau trăsături comune cu actori cunoscuţi. Era un film necunoscut. Unul dintre personaje era format din două părţi: corpul şi tot ce ţinea de el era al unui actor necunoscut, nu foarte tânăr, însă vocea şi tot ce ţinea de ea îi aparţinea unui actor cunoscut. Era poate o formă nouă de promovare într-un film vechi. Îmi plăcea cum erau luate cadrele, se dădea atenţie chiar şi unei umbre neatente, şi urmelor pe care ea le-ar fi putut lăsa pe parcurs. În film, un personaj analiza un tablou plin cu flori, dar nu doar în asta consta acţiunea filmului. Filmul era şi despre alte nimicuri. El spunea că florile nu erau reuşite, ar fi fost şi greu să fie, însă vaza parcă apăsa pe masă, avea greutate, subliniind că ea era reuşită. Filmul ar fi putut fi făcut anul acesta sau anul trecut dacă o parte din actori nu ar fi murit sau ar fi rămas tineri şi ar fi putut la fel de bine să rămână necunoscut.
De fapt mint, am văzut doar câteva secvenţe dintr-un film vechi cu actori ne/cunoscuţi, preţ de zece minute.

Dragă [...],
Îmi pare rău că îţi dau programul peste cap, că intru peste orele tale de citit, când te faci frumoasă, peste orele tale de privit, peste orele tale de somn, când îţi sedimentezi ziua, o ambalezi în vid, şi o pui în congelatorul amintirilor tale, că vin câteodată pe nepusă masă, nu bat la uşă şi te trezeşti fără să vrei cu mine în cap, eşti îmbrăcată sumar, te fâstâceşti şi nu ştii ce să faci şi atunci te acoperi cu un zâmbet larg, şi roşeşti mai des. Iartă-mă(iată-mă?!) că am venit în al unsprezecelea an cu totul întâmplător, dar într-un fel sigur, că nu te-am anunţat că vin, că am stat singur în ploaie purtând haina aceea de prieten vechi, pe care tu mi-ai făcut-o cadou, întinzându-ţi umbrela când am văzut că te apropii.

Vezi tu, eu am câteva vicii:vorbitul cu tine, fumatul, număratul clipelor când nu pot să adorm. Am căteva zile puse deoparte, nu multe, dar mă gândesc că poate o să fugim în lume anul ăsta. Şi câteva vise pentru acum. În rest sunt aer, foarte mult aer, cât să umplu doi plămâni.

Cu prietenie?
A.

>> joi, 10 decembrie 2009

Eram în trecere. Schimbam cuvinte despre alţi oameni, oameni pe care îi ştiam doar pe sărite, cu care nu am avut de a face sau a desface ceva. Eram călduroşi, ne ţineam de iarnă cu mâinile amândouă ca de o barcă ce avea tendinţa să se răstoarne iar noi aveam tendinţa de a ne privi neputincioşi.
Câinii de baltă, când soseau, purtau la gât, în butoiaşe speciale, mesaje de salvare din ţinuturile înalte. Ne îndepărtam discret, singuri.
[...]
Când puteam preferam forma marină a lucrurilor.

Eram un ţinut liniştit, paşnic. Nu mă luam la trântă cu ţinuturile din jur. Aveam câţiva copaci răzleţi, câteva hectare de câmpie, o fântână părăsită cu o cumpănă deasupra, un număr nedefinit de pietre imitând forme definite de lucruri, şi câteva stânci formând un ţărm abrupt. Îmi părea rău că nu aveam şi o mare mai mică ca punct de reper. Îmi duceam existenţa de un car de vreme, sau poate doar de curând. Apoi din nimic, sau din ceva ce-mi părea nimic, s-a format o furtună. Furtuna mă răscolea evitând dinadins ţinuturile vecine. Mă făcea de nerecunoscut, mă schimba şi mă reschimba după placul inimii şi bunul ei chef. Era o furtună turbată. Cred că voia să-mi arate că ţinea la mine şi dezvolta în acest sens o teorie personală privind ţinutul la ţinut. Şi un timp mi-a arătat. Apoi, în a şaptea zi a acelui timp, a dispărut brusc în nimic, iar eu am rămas locului. Am început să o caut, vrând desigur să încep s-o găsesc. Însă nimic. Nimic la sud, nimic la nord, nimic la ţărm. Din când în când mai primeam o telegramă de la ea, despre ea: sunt bine.stop.răscolesc nişte ţinuturi de zăpadă.stop.am timp.stop.

Dragostea îi aprinse un foc de paie în ochi, orbindu-l.

Pe drum am văzut că cei mai mulţi oameni trecuseră deja la iarna de haină groasă în timp ce eu eram tot la cea subţire. Cu o zi în urmă explicându-i cuiva avantajele iernii, comparativ, am ajuns până într-acolo încât i-am spus că iarna ne batem cu fulgi de zăpadă, şi ne place. E bine cunoscut faptul că eu fac multe greşeli în exprimare chiar şi atunci când mă exprim fără cuvinte, tăcând sau dând din mâini a pagubă. Cineva mi-a spus că eu, după astfel de greşeli, mă tot sinucid. Adică iau totul în tragic.

Azi dimineaţă, pe drum, m-a speriat un singur lucru. Mi-am dat seama că eu nu ştiam în ce zi a săptămânii pică anul acesta crăciunul. De fapt asta m-a înfricoşat de-a dreptul şi nu pentru că nu puteam să mă uit într-un calendar când aş fi ajuns în birou sau să fac nişte calcule simple chiar în locul acela, ci pentru că până acum nu am fost curios să aflu. Sau nimeni nu m-a făcut curios să ştiu.

Mai târziu am căpătat un nou răspuns la întrebarea ce mai fac. De data asta i s-a răspuns direct orgoliului meu, pe firul scurt. Făceam foarte bine. Se făcuse o greşeală pe care şi-o asumaseră prin nişte scuze seci, tăiate scurt. Acum binele de anul trecut s-a făcut şi el bine.

>> miercuri, 9 decembrie 2009

M-am trezit mai devreme crezând că e mai târziu. La serviciu am ajuns ştiind exact cât e. Acolo începuse ziua unei colege de birou. Mă uitam la ea, i se rotunjiseră frumos anii. M-am simţit ca şi cum ne-ar fi invitat la ziua ei, în biroul meu. Pe la jumătatea drumului am ştiut că era frig, tot atunci am văzut şi oamenii. Pe măsură ce unii părăseau camera de fumat ne urau o zi plăcută. Le mulţumeam la fel ca şi cum am fi fost împreună. Mi-a plăcut asta.

Într-o confruntare directă, genul de confruntare win-to-win, am pierdut după toate regulile. M-au învins aşteptările. Am rămas cu un gust amar şi cu unul acru.

Mai târziu am aflat şi răspunsul la întrebarea ce mai fac. Făceam bine sub forma unui calificativ primit.

În rest, îmi îmblânzesc nimicul cu nimic.

>> marți, 8 decembrie 2009

Eram întortocheat, mergeam în ordine crescătoare spre casă. Nu mai aveam nimic bun de făcut, şi îmi era şi foame pentru că toată ziua îmi fusese marţi. Cred că eram şi obosit din altă pricină. Pe stradă un câine venea în ordine descrescătoare spre mine. Mă temeam să, dar era lup.

Acasă era bine. Şi am început să îmbin încetul cu puţinul.