marți, 1 decembrie 2009
Aşteptam în staţia de autobuz. Era un loc public de aşteptare, accesibil. Nu trebuia să am bilet, nu existau încă controlori pentru aşteptări. Probabil că încă trăiam sub impresia vieţii pe un peron a lui Paler.
Într-un oraş există o singură gară, însă sunt zeci sau sute de staţii de autobuz. Luasem loc pe o bancă şi îmi aprindeam o ţigară. Ştiu că bricheta îmi crease cele mai multe probleme în ziua aceea, dar nu puteam să le evit. Aşteptam, deci, o cursă specială şi nu mă lăsam păcălit de autobuzele care tot soseau, fiecare la intervalul său de timp. Lucrurile astea sunt bine organizate, îmi spuneam. Întârzierile erau planificate din timp de nişte chiţibuşari. Pe drum mă gândeam că dacă m-ar opri doi poliţişti şi m-ar percheziţiona, ar constata că în buzunarul de la piept al gecii purtam un săculeţ cu grâu. S-ar fi declarat surprinşi şi mi-ar fi cerut să dau o declaraţie. Aş fi declarat că ştiu tot.
Aşteptarea era colorată. Paler spunea că aşteptarea e o meserie ce se învaţă aşa cum pictorul învaţă să-şi amestece culorile, apoi mă întreba dacă asta nu mi se pare exagerat. Nu, chiar deloc, i-am răspuns.
În oraşele mari, sau foarte mari, în capitale, oamenii schimbă două sau trei mijloace de transport ca să ajungă într-un loc în care să se plimbe în cerc, sau în alte forme geometrice. Din punctul ăsta de vedere oraşele mai mici sunt o formă elementară de câştig. Te puteai plimba ca să ajungi în locul în care să te plimbi efectiv.
Doar durerea de stomac îmi crea un disconfort minim.
În aceeaşi seară, lucrătorii de la iluminatul public instalau miile de beculeţe pentru iarnă. Alţi lucrători, de data asta invizibili, făceau ultimele verficări ale instalaţiei de frig. Cred că s-au declarat mulţumiţi şi aşteptam cu toţii ca din orice clipă să ningă. Aşa am intrat în iarna noastră de aşteptare.
Într-un oraş există o singură gară, însă sunt zeci sau sute de staţii de autobuz. Luasem loc pe o bancă şi îmi aprindeam o ţigară. Ştiu că bricheta îmi crease cele mai multe probleme în ziua aceea, dar nu puteam să le evit. Aşteptam, deci, o cursă specială şi nu mă lăsam păcălit de autobuzele care tot soseau, fiecare la intervalul său de timp. Lucrurile astea sunt bine organizate, îmi spuneam. Întârzierile erau planificate din timp de nişte chiţibuşari. Pe drum mă gândeam că dacă m-ar opri doi poliţişti şi m-ar percheziţiona, ar constata că în buzunarul de la piept al gecii purtam un săculeţ cu grâu. S-ar fi declarat surprinşi şi mi-ar fi cerut să dau o declaraţie. Aş fi declarat că ştiu tot.
Aşteptarea era colorată. Paler spunea că aşteptarea e o meserie ce se învaţă aşa cum pictorul învaţă să-şi amestece culorile, apoi mă întreba dacă asta nu mi se pare exagerat. Nu, chiar deloc, i-am răspuns.
În oraşele mari, sau foarte mari, în capitale, oamenii schimbă două sau trei mijloace de transport ca să ajungă într-un loc în care să se plimbe în cerc, sau în alte forme geometrice. Din punctul ăsta de vedere oraşele mai mici sunt o formă elementară de câştig. Te puteai plimba ca să ajungi în locul în care să te plimbi efectiv.
Doar durerea de stomac îmi crea un disconfort minim.
În aceeaşi seară, lucrătorii de la iluminatul public instalau miile de beculeţe pentru iarnă. Alţi lucrători, de data asta invizibili, făceau ultimele verficări ale instalaţiei de frig. Cred că s-au declarat mulţumiţi şi aşteptam cu toţii ca din orice clipă să ningă. Aşa am intrat în iarna noastră de aşteptare.
0 păreri:
Trimiteți un comentariu